Toamna patriarhului, de Adrian Florea. După 13.880 de zile de triumfuri și de drame, de frustrări și de revanșe, Mircea Lucescu s-a întors în Ghencea pentru a-și exorciza propriii demoni

A trecut aproape un an de când Irlanda de Nord mi-a interzis cel mai frumos Mondial, Mondialul lui Diego, însă rana provocată de Quinn mă doare de parcă aș fi suferit-o ieri.

Mă doare și că Federația mi l-a adus pe Ienei pe cap, să stea alături de mine pe bancă. Dar Imi a luat în primăvară Cupa Campionilor și n-am cum să mă opun deciziei, oricât aș urî Steaua.

La sugestia lui Ienei și la presiunea presei, jumătate dintre titulari provin din Ghencea. Mie mi-e dor de vremurile în care obțineam calificări cu Gabor și cu Geolgău, însă cu Ceaușeștii nu mă pot lupta nici măcar eu.

Două săbii într-o teacă, Lucescu și Ienei

E aproape pauză, iar scorul rămâne 0-0. "Imi, oare nu mai bine mergeam tot pe nucleul Corvinul și Craiova Maxima?".

Imi nu mă aude. Sau nu vrea să mă audă.

Îmi răspunde, totuși, un stelist. Iovan se joacă de-a vârful de atac și face 1-0.

În pauză dăm amândoi indicații. Fane, Belo, Bumbi, Loți și Piți parcă-l ascultă mai mult pe al lor.

Țețe, Mircică Rednic, Mișa, Mateo și Cami se uită mai mult în gura mea. Hagi vrea să fie neutru, dar pare că tot cu dușmanii se dă.

Începe partea a doua. Deși îmi doresc enorm un gol al lui Cămătaru, pe care tocmai l-am adus de la Craiova la Dinamo, tot "viteziștii" prind viteză. Lăcă, același Iovan, plus "studentul" Gică pun 4-0 pe tabelă.

Eu îl introduc pe Balaci. E în aceeași situație cu Cami și doresc să-i dau încredere, după exilul la Scornicești. Cu asta m-am ocupat toată viața. Sper să-mi iasă și cu Ilie, cum mi-a ieșit cu Loți sau cu "Haplea", care nu mai voiau să vadă tricolorul pe piept.

"S-a terminat, Imi?". "Da, Mircea, s-a terminat".

S-a terminat cu mine la națională! "Cum, mă dați afară după 4-0?".

"Ne mai auzim peste doi-trei ani!"

Nu mi-a răspuns nici de data asta nimeni.

"Nu-i nimic, rămân doar la Dinamo. Să vedeți ce trupă fac! Vorbim peste vreo doi-trei ani!".

Dar până să le arăt eu lor, mi-au arătat albanezii mie. 17 Nentori m-a bătut de două ori în două săptămâni și m-a băgat în depresie, chiar dacă pe atunci nu se vorbea atât de mult despre așa ceva.

Grea viață am mai avut în '86! Întâi ia Steaua Cupa cea mare, apoi mă curăță de la națională, iar albanezii mă dau afară din Europa. Câte să mai îndur?!

Tac, rabd și construiesc. În Ștefan cel Mare scot la pensie generația Liverpool '84 și mizez totul pe copii. Pe Radu și pe Ionuț, pe Neluțu și pe Dănuț.

Rezultatele apar greu. Malines mă bate tot ca 17 Nentori, în dublă manșă.

După care saltul. Sferturi de finală în Cupa Cupelor. Unde nu câștig, însă nici nu pierd cu Doria.

Rămân acasă pentru că încă e regula tâmpită cu golul în deplasare care ar valora dublu.

Dar 1-1 și 0-0 cu Vialli și cu Mancini, cu Cerezo și cu Vierchowod, cu Pagliuca și cu Muñoz înseamnă mai mult decât o dublă remiză cu un gigant din Serie A. Înseamnă un certificat de garanție că toată strădania mea nu e fără rost.

Mai trece un an și mă întorc în Ghencea. În caz că nu mai țineți minte data, e 9 septembrie '89. Trei ani fără o zi de la acel 4-0 cu Austria. Trei ani fără o zi de când m-au ghilotinat.

3-0 în Ghencea tot pe 9 septembrie

Steaua tocmai jucase încă o finală de Cupa Campionilor și nu pierduse de 104 meciuri. Eu veneam tare pe turnantă cu Stelică și cu Cezărică, cu Tim și cu Iulică.

Îi spulber pe steliști cu 3-0, apoi îi bat și-n finala Cupei și fac eventul. După un cincinal de dominație roș-albastră, a venit și vremea noastră! Uite că fac și versuri...

Însă n-a venit numai vremea lui Dinamo, ci și vremea democrației. Ianul îmi vinde toți jucătorii, eu nu mai am la ce să mă întorc. În Ștefan cel Mare e mai pustiu decât în sufletul meu.

Accept oferta lui Romeo Anconetani și semnez cu Pisa. Nou-promovată în Serie A, formația toscană nu are mari valori, de aceea trebuie să caut prin toată lumea.

Știu c-o să zâmbiți, însă atunci i-am descoperit și lansat pe Simeone și pe Chamot. Și pe mulți alții, pe care poate nu-i cunoașteți: Calori, Neri, Padovani, Piovanelli...

Nu m-a ajutat foarte mult. În martie '91, don Romeo mi-a făcut bagajele și m-a trimis la București.

E adevărat că nici rezultatele n-au fost de partea mea. Inter mi-a dat 6, Juventus 5, Fiorentina, Sampdoria și Genoa câte 4. Am mai dat și noi. Prea puține și prea târziu.

Serial ABBA în Italia

Nu-i nimic. Orice șut în fund poate fi un pas înainte.

A fost până la urmă unul înapoi. Pentru că din vară am luat-o din Serie B, alături de Brescia lui Corioni.

Am promovat en-fanfare, de pe primul loc. Apoi am picat. Și iar am promovat. Și tot așa.

Nu vă mai plictisesc. Probabil că vă amintiți și de Brescia Romena, și de Cupa Anglo-Italiană. Și cum l-am făcut pe Hagi de-a uimit America în '94, și cum l-am transformat pe Răducioiu în atacant de Milan.

Cu Lupu nu mi-a ieșit. Era și greu. Voiam doar eu.

Dar cu Dănuț mi-a ieșit la Rapid, când Copos m-a adus să fac din Giuleștina o rivală pe măsura Stelei și a lui Dinamo.

E adevărat că și în Grant mi-a ieșit din al doilea an. În primul m-am încrezut în cuvântul oltenilor, iar aceștia m-au fript în ultima etapă.

În '99 n-am mai lăsat nimic la voia întâmplării. Chiar dacă Dinu mi-a fluturat prosopul în tur, la final i-am fluturat noi trofeul de campioni.

A, uitasem. Între timp am dat o fugă și pe la Milano. Nu la cumpărături, ci ca să antrenez niște copii.

Pe copiii lui Moratti. Pe cât de talentați, pe atât de răzgâiați!

Cinci luni la Scala fotbalului din Milano

Nu mi-a ieșit cum am visat, însă cum puteam refuza să intru în vestiar cu Ronaldo și cu Roby Baggio, cu Zanetti și cu Zamorano, cu mai vechile cunoștințe Pagliuca și Simeone?!

Singurul care m-a enervat cu adevărat a fost Taribo, însă are scuza că nu m-a cunoscut de tânăr și n-a avut cine să-l educe.

Cu George, cu Copos, am colaborat până în 2000. Pe lângă titlu, i-am mai adus o Cupă și o Supercupă. N-a fost îndeajuns.

Ca să nu ne despărțim dușmani, am plecat la Istanbul. Nu pentru comerț, ci ca să preiau Galatasaray-ul ajuns în sapă de lemn după mandatul faraonic al lui Terim.

Cei doi Gicuță, Hagi și Popescu, plus Jardel m-au ajutat să iau imediat Supercupa Europei. "Vezi, Puiule, că am și eu Supercupa? Iar eu am învins marele Real din Madrid, nu pe Dinamo Kiev...".

Iordănescu nu-mi citește jurnalul, așadar nu-mi poate răspunde. Mă consolez cu tăcerea și-mi văd de ale mele.

În primul sezon pierd coroana de lauri în fața lui Fener, în al doilea devin sultan. Totuși, ca-ntr-o telenovelă turcească de proastă calitate, bașkanii Cim-Bom uită ce am făcut pentru ei și ne despărțim.

Ca să-mi iau revanșa, a câta oare?, accept provocarea numită Beșiktaș. "Vulturii" nu mai luaseră campionatul de aproape un deceniu și erau dispuși să-mi accepte orice moft.

Idol pe Bosfor

Inclusiv să-i transfer pe Pancu și pe Sergen, pe Nouma și pe Zago, plus alte câteva nume refuzate de toată lumea.

Și, de astă-dată ca-ntr-o poveste cu happy end, devin campion din prima, după o luptă directă cu Galata.

Nu rezist decât doi ani la Beșiktaș, apoi apar marile întrebări. Să mă întorc în România? S-o iau iar de jos, din Serie B? Să schimb aerul, prin Franța?

Nici una, nici alta. Nici a treia variantă. Cumva surprinzător, mă caută Șahtior. Sau Shakhtar, cum îi zice clubului din Donețk de când Putin le-a stricat liniștea lui Poroșenko și Zelenski.

Unde au eșuat Nevio Scala și Bernd Schuster trebuia să reușesc eu. Încă o provocare, a câta?

Cu tone de grivne, dar și cu mai multe tone de transpirație din partea jucătorilor și de inspirație din partea mea, au urmat 12 ani inegalabili. Cu atât de multe trofee cucerite, că nici nu le mai țin minte numărul. (Glumesc, stați liniștiți, știu că nu-mi acceptați nici acum promovările cu Corvinul și cu Brescia când mă puneți în clasament sub Ferguson și Guardiola...).

Cel mai important? Cupa aia UEFA, din 2009. Cică n-ar fi la fel de valoroasă precum Cupa lui Imi, însă noi am eliminat atunci pe Tottenham și pe Marseille, pe Werder Bremen, pe ȚSKA Moscova și pe Dinamo Kiev, nu pe Kuusysi și pe Vejle...

Nu știu nici acum de ce, în 2016 am "divorțat" de Ahmetov și am cedat avansurilor venite dinspre St. Petersburg. Fosta capitală imperială îmi făcea cu ochiul de vreo doi ani și n-am putut să-i spun "niet".

Nu m-am acomodat acolo, ziarele m-au criticat din prima până în ultima zi, dar chiar și la Zenit am luat o Supercupă a Rusiei. O fi puțin? Spuneți-mi câte trofee mai are Ienei în afară cu Cupa din '86 și după aia vă răspund și eu!

Apoi mi s-a făcut dor de Bosfor și de munca la cârma unei naționale. Dacă tot nu m-au vrut Sandu și Burleanu, m-am făcut șeful "ienicerilor".

N-a fost cea mai înțeleaptă hotărâre. Turcii m-au luat în primire înainte să semnez contractul, m-au bănuit că am Alzheimer, după care m-au criticat și la victorii. Nu foarte multe, ok, doar vreo 4 în 17 partide.

Totuși, eu le-am pregătit atunci echipa care la recentul Euro a făcut spectacol. Iar asta nu e puțin. Sau e?

Mă rog, are cine să mă judece și la București, că nu-s prieten chiar cu toți gazetarii, cum mă acuză unii.

Provocarea Dinamo Kiev

La 75 de ani, în plină pandemie, ce-mi trece prin cap? Să-mi cresc strănepoții? Nicidecum!

Accept oferta lui Dinamo Kiev, deși asta înseamnă că mă reneagă și suporterii lui Șahtior, iar cei ai lui Dinamo mă "înghit" cu noduri. Provocarea, a câta?, e prea mare pentru a o refuza.

Am luat și acolo un campionat, o Cupă și o Supercupă ale Ucrainei. Și poate că mai luam. Însă Putin m-a învins și pe mine.

Și uite-așa, pe 29 iulie 2024 beau un pahar de șampanie cu ocazia împlinirii vârstei de 79 de ani. Acasă, alături de toți cei dragi. După atâtea zile de naștere petrecute prin cantonamente, a venit în sfârșit momentul unei petreceri în familie.

Mă cam obișnuisem cu gândul că acesta e finalul carierei începute pe la finalul anilor '70. Spre seară, dau drumul la televizor. Pe toate canalele de sport, o știre se repeta obsesiv: "Hagi a refuzat naționala!". Cum ar fi dacă...?

Dar nu, sunt mulți alții pe listă înaintea mea. Mutu, Rădoi, poate Loți, deși e trecut și el de 70 de ani.

A doua zi, minune: Burleanu is calling! Probabil că vrea să-mi ceară vreun sfat, pe cine să numească în locul lui Edi.

Și totuși, nu. Burleanu mă sună să-mi propună marea revenire. Revenirea la care, chiar dacă nu am spus-o răspicat niciodată, visez de 38 de ani. Din acea teribilă toamnă a anului 1986.

La început de august sunt prezentat oficial, la început de septembrie câștig în Kosovo cu 3-0.

După alte trei zile, nici eu nu știu de ce, până și VAR-ul "cântă" pentru mine și bat Lituania cu 3-1, deși n-am jucat mare lucru.

"În cât e azi, Doamne? Nu cumva...". Nu, nu e 10 septembrie, ca în '86. E 9 septembrie.

Intru în vestiar să-i felicit pe băieți. Trag un pic de timp. Știu că mă așteaptă o sală plină la conferință.

Mă duc, le vorbesc vreo 10 minute ziariștilor, mai fac o glumă cu fetele care-s mai tupeiste decât bărbații în privința întrebărilor, dau vreo două autografe, mă trag într-o poză, apoi ies.

Mă uit la ceas. E trecut de miezul nopții. E 10 septembrie. 10 septembrie 2024, exact 38 de ani de la marea nedreptate care mi s-a făcut.

Cineva calculează și mai exact și-mi spune că de atunci s-au scurs 13.880 de zile. Zile în care am lăcrimat de durere și am urlat de bucurie. Zile în care am suferit înfrângeri care m-au înălțat și am obținut succese care m-au vindecat.

Cei care mă credeați învins în seara zilei de 10 septembrie '86, uitați-vă bine la mine, m-am întors! Și sunt mai puternic decât am fost vreodată! Ne vedem în Mexic...

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.