”România nu crede în România”. Mesajul lui Marius Mitran înaintea meciului cu San Marino: ”Nu doar Mircea Lucescu e de vină”
Galerie foto (1 fotografii): ”România nu crede în România”. Mesajul lui Marius Mitran înaintea meciului cu San Marino: ”Nu doar Mircea Lucescu e de vină”
Marius Mitran | Publicat: 18.11.2025 16:41 | Actualizat: 18.11.2025 16:41
Un mare roman al literaturii române, “Cel mai iubit dintre pământeni”, are în finalul trilogiei o secvență teribilă, în care Victor Petrini îi mărturisește lui Suzy, marea lui iubire, care e pe cale să-l părăsească, un adevăr pe care avusese vreme să-l afle în anii grei de ocnă. Și îl pune într-o întrebare. “Știi care e salvarea celor învinși?”
Suzy refuză nu doar să răspundă, ci și să asculte răspunsul. “Nu știu, dar bănuiesc că îmi pregătești o nouă grosolănie. Nu sunt o învinsă, să-ți fie clar…” “Chiar nu ești curioasă să afli care e salvarea celor învinși?” “Ți-am spus, nu sunt curioasă fiindcă nu sunt învinsă”. “Salvarea celor învinși: nicio speranță!”
Nu altfel mi se pare relația dintre suporterul român și echipa națională, și ea pe cale să-l părăsească. Dacă nu pe el neapărat, un mod de coexistență, cu siguranță.
Aruncată acum, de joc și rezultate, undeva în burta celei mai ușoare grupe posibile, mai bună acolo doar decât Cipru și San Marino, România rămâne suprema învinsă în fața oamenilor ei, înainte de a fi fost înfrântă de ceilalți. O solidaritate extremă face ca rănile ei să fie rănile noastre, așa cum, cândva, victoriile ei erau libertățile noastre.
Românii trăiesc prin echipa asta ciudată, românii se simt pierduți odată cu ea. Ultima oară, sâmbătă, la Zenica. Însă ultima oară e, de fapt, a nu știu câta oară.
Acolo am ratat cu toții o șansă bună pentru un meci de baraj mai accesibil, și nimeni nu a resimțit asta mai mult decât cei care acum un an făceau parte din “zidul galben”, chit că azi cărămizi multe lipsesc din el și, de acum, e pe cale să se dărâme.
Pentru că lipsa de rezultate a adus-o pe cea de încredere, iar aceasta va aduce lipsa de speranță, cum spunea Preda, singura salvare a celor învinși.
Și nu, nu Mircea Lucescu e de vină pentru această poziție în grupă, nici pentru această stare de spirit și de fapte. Nu el. Nu doar el.
“Ar fi făcut vreun antrenor mai puțin decât atât?” În liniștea studioului de la Prima, după meci, întrebarea lui Basarab Panduru e cea mai corectă. Nu dacă cineva ar fi fost în stare de mai mult cu această generație, fostă de suflet, ci dacă oricine altcineva ar fi dus-o mai rău de atât. Mi-e teamă că răspunsul e același la ambele întrebări.
Sunt convins că nimeni nu ar fi adus calificarea directă, așa cum oricine s-ar fi clasat peste Cipru și San Marino. Suntem, de ani buni, precum cel mai uriaș pitic din lume, câștigăm tot în liga a patra valorică, rezistând cu dificultate în cea de-a treia și pierzând cu cei bunicei. Evident, nu mai existăm cu cei mari.
De aceea nu mergem la Mondiale din 1998, de aceea abia ajungem la Euro, când și când, și în curând nici acolo. Dintr-o crudă felie a realității, România a desprins mai întâi propriul ei trecut, pentru a se identifica azi drept o trupă fără ambiții și fără cine știe ce valoare. Dacă adăugăm și lipsa de șansă, avem locul nu doar din grupă, ci și din clasamentul adevărului absolut. Fugărită de nenoroc, ciupită de arbitraje ca niciodată în ultima vreme, ruptă în două de accidentări și suspendări, România așteaptă acum un baraj undeva în Europa. Se roagă să nu fie Turcia, pentru că Istanbulul nu ne-ar da nicio șansă, se roagă să fie Ucraina, pe teren neutru, ori Italia cu jumătate de stadion plin de oamenii ei. Ai noștri adică. În oricare variantă însă va fi mai greu ca la Viena, la Nicosia sau Zenica, unde nu am reușit să învingem pe niciuna dintre Austria, Cipru și Bosnia.
Nu se poate mai mult, pentru că atât mai avem. Puțin adică.
Poate că Burcă sau Drăgușin nu săreau cinci pași în spate, după aterizarea din duelul cu Dzeko, precum Racovițan, poate că Stanciu ar fi prins un șut ca la Euro, cu Ucraina, poate că Bancu merită să fie în teren el și nu Chipciu, poate că Olaru ar fi fost mai util decât mulți.
Undeva a greșit și Lucescu, altundeva a îndreptat și a căutat să lipească ce era rupt.
La 80 de ani nu mai poți să faci ce făceai cu Klein, Andone sau Gabor, cu Răducioiu, Lupescu sau Lupu. Fizic, în primul rând.
Apoi, Lucescu proiectează, îmi închipui, o teză, o discuție, un plan de luptă, pe o pânză în fața căreia băieții noștri fac umbre cu degetele. Știți care, alea cu cap de lup, gură de leu, coadă de pisică etc. E doar altă generație, aia de suflet, nu?
Numai că sufletul era în tribune, așa cum va fi, cât va mai fi, și în barajul de la finalul lui martie. Mă rog, ba-ra-je-le, vorba lui Țiriac, că s-ar putea să avem mai multe!
Poate că Lucescu va continua, e absolut dreptul lui, poate că se va opri aici.
Și într-un caz și în celălalt, nu pe bancă, ci în teren se va juca eventuala calificare.
În acel baraj, doar voința dusă la paroxism, concentrarea în stare să-l rupă pe genunchi pe Kasparov în varianta cu Karpov, din 1984-1985, ambiția atingând cerul și nebunia, doar acestea ne-ar putea da o cale spre Mondial. Nu vreun antrenor, nu vreo primă.
Doar ceva ca răspuns la ce va fi venit din tribune.
Cândva, a fost posibil așa ceva. Astăzi, s-a arătat că nu se mai poate. Mâine?
Mâine nu există, e tot azi.
Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.
Cele mai citite
