Cazul Markovic. Marius Mitran condamnă atitudinea jucătorilor din Bănie

Indiferența. Abandonul. Nu merge acolo. Cu Craiova iubești, disperi, crezi, cazi, te ridici, speri, trăiești, dar nu poți fi indiferent, nu se poate să nu-ți pese de ea ori de lumea ei. Craiova e ea însăși o scară care îți oferă accesul la o anumită manieră de a înțelege viața.

Alt fel de a înțelege viața

“Otra forma de entender la vida”. Alt fel de a înțelege viața. Așa spun spaniolii, cei care ar putea merge, nu-i imposibil, cu trei echipe în cele patru care vor alcătui semifinalele Champions League. Credința înseamnă, de fapt, performanță, iată!

“Dacă se crede și se muncește, se poate!”. Acestea au fost cuvintele lui Cholo Simeone în ziua venirii sale ca antrenor la Atletico de Madrid. A urmat cea mai bună perioadă din istoria acestui club.

Pentru că performanța înseamnă și asta. Sau mai ales asta: luciditatea, ba chiar voluptatea de a pricepe fotbalul ca pe un element esențial al vieții. Dacă nu cumva chiar și reversul e absolut valabil! Să-ți trăiești viața ca pe un semn adânc al fotbalului.

Exemplul Balaci

Universitatea a avut astfel de oameni care au înțeles aceste lucruri. Ilie Balaci a fost un geniu care a dus pe teren propria sa manieră de a înțelege viața.

Ion Oblemenco, încă înaintea lui, făcuse la fel. Revolta lor a determinat apariția celor două supranume, pentru fiecare generație de aur câte unul, primul dat de geniul lui Adrian Păunescu, cel de-al doilea de cel al lui Ioan Chirilă. Le știm. Le știu toți.

Căutați pe youtube filmul “Balaci”. Veți găsi în “Marele Blond” nu doar un lider absolut fascinant, ci, mai cu seamă, o conștiință. Un om căruia i-a păsat. El a fost, de fapt, Craiova Maxima. Pentru Ilie conta nu doar cine este, ci și unde este. “Craiova a fost și cea mai frumoasă, și cea mai bună echipă…”. Așa și era. Așa și fusese.

În concluzie, așadar, până să ajungem la altă celebră frază a lui Ilie, să mai spun doar că Știința te obligă să gândești, să iubești, să lupți, adică să trăiești! “Craiova s-a născut și a murit odată cu mine…”.

Nu îndrăznesc să comentez adevărul din această maximă a lui Ilie. Nu că nu ar fi, ci tocmai pentru că este!

Ceva însă merge mai departe, a mers mai departe: publicul Științei, oamenii ei. Ei moștenesc identitatea din familie, din neamul oltenesc pe care îl cântă Tudor Gheorghe și, în egală măsură, din șuturile care trăsneau ale lui Oblemenco, precum și din surâsul fabulos al lui Balaci, după ce trecea de Tresor sau Gentile, de Brehme, Briegel ori Tigana.

Anii au tot curs, iar acum acestui public i se arată… o stare de nervi. De neputință. Dar, mai ales, de nepăsare. Eforturilor uriașe ale celui care ține azi clubul în viață, devotamentului oamenilor din tribune și, mai cu seamă, din peluză, li se răspunde nu cu un joc slab, ci cu nepăsare.

...și exemplul Markovic

Eu asta am simțit când am văzut ce fel de “manieră de a înțelege” viața și fotbalul a ales Markovici la meciul cu Farul. Și nu e primul meci înțeles astfel, iar Jovan nu e singurul care în acești ani l-a tratat așa.

El a devenit doar cel mai vizibil, pentru că acum s-a atins cel mai acut moment, dintr-o bizară și de neînțeles suferință clinică a echipei. Care nu merge. Care iar nu merge, după ce credeam că va merge. Nu merge!

Andrei Ivan, Alex Mitriță, Jovan Markovici, Ștefan Baiaram, Vladimir Screciu, Nicușor Bancu sunt fotbaliști de talent indiscutabil, Alex chiar de geniu, au dovedit asta. Unul, o dată, altul, altădată, ceilalți, de mai multe ori, ultimii, mai întotdeauna.

Ei sunt ai Craiovei de mici, ei știu ceea ce colegi de-ai lor se cam chinuie să învețe și degeaba. Ei știu unde se află. Dar nu toți cred.

Cazul Jovan Markovici, cel mai recent. Dacă aș fi obiectiv și calm, aș spune că ratările lui au ajuns în zicători populare, că ele au dus la pierderea meciului cu Farul și, foarte probabil, ca o primă consecință importantă, la îndepărtarea dramatică de obiectivul clasării pe un loc care să ducă în Conference League.

Dacă aș fi subiectiv, aș scrie ce zic oamenii cărora li s-a arătat ceva. Dacă aș fi nepăsător, aș scrie despre golurile din sfertul de finală Real cu City.

Nu pot fi însă nimic din toate aceste stări de spirit, nu mă pot ascunde în spatele niciuneia. Nu pot adăuga altă stare de spirit decât cea a implicării sufletești, în numele a ceea ce am văzut și trăit o jumătate de veac.

Cazul Markovici e, de fapt, cazul Universității întregi. Talent, forță, execuții în direct și joc în reluare. Forță, desigur, dar nu ambiție. Talent, cu carul, dar nu implicare.

Dacă se crede și se muncește, se poate, zicea argentinianul. Dar dacă nu se crede în nimic și se muncește după cum se vede, ce se întâmplă?

Se schimbă antrenorii, se vor schimba și polii magnetici ai planetei, însă totul va fi în zadar, dacă Markovici și compania de zgomote nu vor crede că se poate.

Și nu vor crede. Pentru că știu unde sunt, dar nu înțeleg unde sunt. Altfel, talentați, ce mai!

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google