”Disecția post-Zenica: adevărul care miroase groaznic”. Costin Ștucan nu i-a iertat pe tricolori și Lucescu, dar nici pe Burleanu și Iorgulescu: ”Cumetrii și pile!”

Ne întoarcem acasă bătuți la fotbal de Bosnia pentru a doua oară în 8 luni, însângerați și învinețiți de coatele și crampoanele lor, ciupiți de arbitri, înjurați și scuipați. Dar, spre deosebire de trecut, nu suntem eliminați definitiv din cursa pentru un Mondial american iluzoriu.

Ăsta e fotbalul modern din vremurile lui Ceferin și Infantino. Dacă ai o echipă modestă, plină de băieți frezați și încercelați, poți să iei bătăi peste bătăi de la unii mai buni sau mai determinați și tot să ai speranța că vei ajunge la turneul final. În martie mai avem un baraj făcut cadou pentru participarea la o competiție fantomă, Nations League, în care ne-am umflat în pene cu nimeni pe lume.

Putem încă să mergem la Mondiale, dragi români.

Dacă, printr-o minune fotbalistică, vom reuși să batem în două meciuri infernale cu adversari mai buni decât Bosnia sau Austria, indigestia de azi va fi uitată și băieții de aseară vor fi din nou eroi de suflet.

Să avem puțintică răbdare.

Ce nu trebuie amânat, însă, este adevărul.

În această campanie, într-o grupă norocos extrasă din urne, ne-am arătat toate limitele și golurile în toată splendoarea lor.

Avem o generație plină de băieți moderat talentați, care au însă impresia - alimentată de media și de “specialiști” - că sunt mai buni decât e cazul. Și aici e buba. Primadone care nu prind transferuri la cluburile mari din Europa, dar care se remarcă în derbyurile cu Eyupspor, Catanzaro sau Metaloglobus, pot face o echipă decentă doar dacă aleargă nebunește unul pentru altul și nu sar coarda atunci când adversari mai puțin simandicoși decât ei intră la rupere.

Apoi, nu avem un lider, un om care să scoată echipa din greutăți când lucrurile merg prost. Dennis Man, teoretic omul momentului de la noi, a fost obsedant de slab la Zenica, pasând greșit, greșit și iar greșit.

Al doilea om al momentului, căpitanul Ianis, s-a risipit în gol, strâns în chingi de bosniaci, și a confirmat așteptările doar la capitolul elocință. Îți era mai mare dragul să vezi cum dezbate într-o engleză corectă cu arbitrul Michael Oliver, doar că nu era nici locul, nici momentul.

România nu avea nevoie de un debateur, ci de un căpitan care să se ridice la nivelul mizei și intensității pe un stadion ostil.

Ianis a picat testul. La fel și Mihăilă, alt om de la care se aștepta mult, poate chiar totul.

Un băiat rapid ca o antilopă, ajuns la un moment dat în Serie A, Mihăilă nu a reușit să confirme așteptările. În locul unui nou contract în Occident, extrema stângă a României a ales cerceii cu zeci de diamante și a venit mai aproape de casă, în Turcia. A luat cu el, însă, și un accent discret de Italia și mofturile care l-au împiedicat până și pe Chivu - un român de-ai lui - să-și dorească să lucreze cu el.

Aseară, Mihăilă putea fi erou național. A dat pasa de gol la Bârligea, a scăpat singur cu portarul, dar la fel ca în Italia nu a reușit să-și adune sângele rece și să înscrie. Ce a făcut, în schimb, a fost să-și bată indolent joc de o minge în tușă, producând din nimic faza golului egalizator.

Uitați-vă astăzi la reluări. Urmăriți limbajul trupului lui Mihăilă după ce pierde mingea. În loc să alerge turbat să îl ajute pe Chipciu să recuperăm, stă pe călcâie și privește faza. Când mingea intră în poartă, vinovatul se apleacă spre glezne, mimând o durere. Durere pe care avea să o invoce - subtil - și la interviul de după meci când și-a asumat cu juma de gură vina.

Faza din minutul 49 e cumva esența actuală a fotbalului românesc.

Băieți cu un strop de talent își iau rapid viteză, joacă pe vârfuri când vine vorba de luptă și apoi fug de responsabilitate când lucrurile se împut.

Problema e că asta face și selecționerul.

El nu mai e un puști. La 80 de ani, Lucescu a venit să transforme naționala lui Edward Iordănescu, declarând destul de lipsit de eleganță că îi lipsea ceva. Era evident că îi lipsea ceva, dar măcar a avut o calificare fără înfrângere și cu doar patru goluri primite într-o grupă în care a întâlnit Elveția.

Norocos, întâmplător sau poate pur și simplu meritat, România a mers la Euro 2024 și a scos lumea în stradă. Și în Germania i se vedeau limitele, doar că un an și jumătate mai târziu, Lucescu n-a putut să scoată din același grup de jucători - teoretic mai maturi și mai experimentați - nici măcar un loc 2 într-o grupă super accesibilă.

Teoretic un antrenor mult mai valoros și mai experimentat decât predecesorul, veteranul antrenoratului român și-a arătat propriile limite atunci când și-a însușit victoria cu Austria în nume personal. În schimb, a pasat înfrângerile și egalurile pe umerii portarului, fundașilor, publicului, ziariștilor, arbitrilor și pe ai șefii arbitrilor care - atenție! - nu au fost capabili să umble la UEFA pentru a primi arbitri găzdari cu Bosnia.

România lui Mircea Lucescu a fost o echipă de băieți tineri în venele cărora parcă s-au scurs rutina, oboseala și egoul gonflat al selecționerului.

Adevărul, însă, nu ar trebui să se oprească aici, la echipă și la antrenor. Fiți convinși că rădăcinile înfrângerii sunt mult mai adânci.

Suntem în 2025 și fotbalul românesc pare întors în timp.

Blaturile și incompetența managerială colcăie prin primele ligi de la noi.

Șeful LPF e preocupat de propriul scaun și are o durere în dos când află că la un club din liga lui se fac aranjamente.

Mult lăudatele academii de fotbal produc băieți numai buni de joc pentru Euypsor, Alanyaspor sau Caykur Rizespor.

Selecțiile la copii se fac pe pile, pe cumetrii și în funcție de posibilitățile materiale ale părinților, nu de cele fotbalistice ale copiilor.

Șeful FRF e mai interesat de scaunul lui și de viitoarea intrare în politică.

Și, atunci, ne întrebăm prostește.

Ce vrem noi să căutam în America la anul?

Până atunci, răbdare.

Poate la baraj ne lovește o nouă minune și reușim să ascundem adevărul mirositor sub preș încă patru ani.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google