”Felcsut, Bratislava lui Edi”. Vali Moraru scrie despre o șansă uriașă pe care o avem

În primul rând, să punem răul în față și să zicem că Israel ne bate. Vom strâmba din nas, vom redescoperi că nu jucăm nimic, că selecția putea fi mai bună și că suntem aproape să ne înecăm la mal.

Vom arunca cu vorbe grele în jucătorii de fotbal care n-au devenit niciodată fotbaliști și în cei care conduc, de la Edi la Stoichiță, cu Burleanu inclus.

Dacă e cazul, ne luăm și de arbitru, mai ales dacă nu ne dă vreun penalty cum nu l-a dat Anthony Taylor pentru israelieni contra Elveției.

Nu ne va ține mult, vine cel mai important meci: următorul. Vom schimba repede discursul pentru că mai avem șansa victoriei cu Elveția.

Mesajele vor pleca inițial din interiorul naționalei: ”Asta e, suntem dezamăgiți că nu ne-am calificat deja, dar mai avem un meci, vom fi cu suporterii alături pe Arena Națională, de ce să nu-i putem bate pe elvețieni?”

Din acel moment devii dușman al poporului dacă te mai iei de detalii raționale, important e să fii alături de tricolori cu sufletul, până la capăt, până la ultimul fluier! Varianta ipotetică prezentată până acum se va bifurca.

Batem Elveția și va fi nebunie totală, vom aminti de Pasărea Phoenix, de geniul lui Edi, de calitățile lui Nicolae Stanciu și potențialul nedevoalat până acum al creativității lui Moruțan, Hagi, Coman și ceilalți. Îi vom ridica pe toți în slăvi și ne vom simți nemuritori pentru o clipă.

Sau nu batem Elveția, primim vești proaste și de la Israel cu Andorra și ne punem pe analize savante despre cum ratăm o calificare pe care am avut-o în mână, despre cum hibele noastre din societate nu au cum să nu se vadă și în fotbal.

Totul, bineînțeles, după ce scăpăm și câteva înjurături printre dinți, că doar e fotbal, nu operă.

Ne vom duce spre casele noastre, triști și nervoși, dornici să ne găsim alte pasiuni dătătoare de satisfacții în viață. Și-o vom lua de la capăt, uneori muți de neputință, sperând că mai prindem cândva o bucurie cât de mică a naționalei.

Ne întoarcem la meciul cu Israel. Mai e și varianta în care Israelul nu ne bate. Adică facem egal sau batem noi și suntem calificați încă de sâmbătă seară.

Sunt convins că Edi pregătește meciul ca pe o finală, așa și trebuie, e vital să scoatem punctul la Felcsut, să obținem calificarea, să nu mai depindem de ultimul meci.

E o finală în care noi avem două variante din trei. Și, dacă vrem la EURO, ar trebui să fim capabil să scoatem măcar un punct pe teren neutru cu o echipă afectată emoțional de războiul de acasă.

Pe 30 noiembrie se fac 40 de ani de când România a mai jucat o astfel de finală. Ne trebuia tot un egal în deplasare, cu Cehoslovacia, ca să ne calificăm la Euro ‘84.

Plecam în acea grupă tot cu șansa a patra, după Italia, Suedia și Cehoslovacia. Eram buni, dar nu știam că putem fi atât de buni. Acum știm că nu suntem cine știe ce, dar am ajuns cumva în acest punct în care egalul ne duce în Germania.

Atunci a fost Bratislava lui Lucescu și a golului izbăvitor marcat de Geolgău. Am tremurat în ultimele minute, după ce egalaseră cehoslovacii. Dar Ștefănescu, Lung și Boloni au rezistat și ne-au dus în primele 8 din Europa.

Felcsut, sătucul lui Viktor Orban, poate deveni Bratislava zilelor noastre. Și-apoi, să ne adunăm cu toții la Arena Națională pentru a sărbători împreună calificarea.

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!