”Oameni buni și oameni de bine”. Marius Mitran, rânduri dure la adresa ”tricolorilor” după remiza cu Belarus

Joi seara, la Budapesta, focul acesta s-a stins. Poate nu de tot, nu e chiar imposibil ca norocul să mai poată sufla în el, să-l reaprindă, cumva, dar instinctul, simțurile de care am amintit și, vai, iată, chiar și clasamentul, îmi arată că am ratat calificarea, exact când și unde și cu cine ne era mai la îndemână.

Pe teren neutru, fără spectatori, cu Belarus, cea mai slabă echipă din grupă. La Budapesta am jucat prima finală din restul zilelor noastre și, crunt, zilele s-au terminat. Sunt sigur că ați văzut programul meciurilor din grupă și ați înțeles că doar o victorie cu Israel, probabil tot pe un teren neutru, ne mai poate califica.

Altfel, vorba lui Marin Preda, din “Cel mai iubit dintre pământeni”, “știți care e unica salvare a celor învinși? Nici o speranță!”. Și, până joi la miezul nopții, le aveam pe toate!

Acest egal a anulat avantajul de un punct față de Israel în ceea ce privește deplasarea fiecăruia din Elveția, pentru că în Andorra și în Kosovo îndrăznesc să spun că ei vor fi în avantaj, meciul lor cu kosovarii, unde noi am făcut egal, se va juca după încheierea tuturor partidelor din grupă.

Apoi, și noi și ei mai avem acasă cu Elveția, și meciul direct, de care am amintit deja. Până joi seara, ne-ar fi ajuns remiza acolo, dacă admitem că Elveția ne va învinge. De joi, egalul îi califică pe israelieni, pe noi doar victoria în meciul direct. Pentru că ei au luat două puncte în plus din meciurile cu Belarus. The end of story.

Nu e vina lui Edi, e a băieților

Vă vine să credeți că un gol, un singur gol în poarta selecționatei încropite a Belarus, ne-ar fi adus în poziția de lideri ai grupei? Cum ar fi jucat Elveția apoi cu Israel și cu noi, de fiecare dată in deplasare?

Cum ar fi fost meciul cu Andorra, de duminică, devenit, între timp, și el o povară, dar, mai cu seamă, cum ar fi fost finala cu Israel, pe teren neutru, pe care ei ar fi fost obligați să o câștige, noi nu!

S-au dus toate aceste variante, a mai rămas doar una, pe care am pomenit-o deja. Și e cam gata cu totul, acum. Sigur, calculele hârtiei, șansele matematice spun că nimic nu e pierdut. În realitate, aproape tot s-a pierdut acum, la Budapesta.

Dincolo de cele două puncte, s-a dus încrederea, veți vedea meciul cu Andorra, ca un prim simptom. Dar, decantând și scuturându-și-ne de toate, s-au dus marile speranțe ale unei generații! De fotbaliști, de oameni tineri, de spectatori, de tot și de toate. S-au cam dus.

Iar cauzele sunt, de fapt, cauza: lipsa de personalitate și, vai, ce adevăr crunt, de valoare a “baeților”, cum pronunță Bergodi. “Baeții” nu aveau nevoie nici de alt teren, nici de alt adversar, nici de altă miză, pe acestea toate le-au avut căzute din cer.

Pentru că nu valoarea lor i-a ținut încă neînvinși în grupă, ci norocul, conjunctura inimaginabil de favorabilă, pornită de la tragerea la sorți, până la ultimele evenimente. Nu am pierdut în Kosovo, pentru că am primit un gol și VAR-ul l-a anulat, nici azi nu suntem lămuriți de ce, dar, Doamne, să fie primit!

Nu a fost 3-0 în Elveția, pentru gazde, lovitura de pedeapsă, la 2-0, fiind întoarsă, la limita limitei, de același sistem. Nu am pierdut acasă, cu Israel, pentru că am apărat egalul cu dinții, dar, mai ales, cu bara. Belarus putea primi la rândul său un penalty, în meciul tur, la 2-1 pentru noi, în ultimul minut. Cred că vă mai amintiți.

Toate aceste șanse, de la componența grupei, la faptul că jucăm meciurile decisive acasă, iar pe cele din deplasare pe terenuri neutre, șansele acestea s-au dus din cauza simplă a lipsei de decizie, de inspirație și de personalitate a jucătorilor. Nu ai nevoie de antrenor să bați Belarus, în condițiile date. Ai nevoie de minte, de concentrare, de spirit, de suflet.

Sigur că Stanciu și compania își doresc calificarea mai mult ca oricine. Sigur că suferă. E în afara oricărei discuții că doar ei pot salva situația. Se pune o singură întrebare, însă: mai pot? “Aste este, a spus selecționerul, trebuie să ne mai și chinuim!”.

Tatăl lui a vut pe mâini cea mai bună generație din istoria fotbalului nostru, cea de aur. Nu s-a chinuit. Edi, dimpotrivă, pe cea care își dorește, dar nu poate. Poate fi un păcat aici? O vină? Nu cred.

Cum zicea Moromete: “de unde să vă dau, dacă atâta e!?” Tricolorii noștri sunt niște oameni de bine, e sigur. Pun suflet. Dar nu foarte buni. Nu prea buni. Nu prea.

Și nu, nici adevărul nu e undeva la mijloc, există un adevăr absolut în toate, și nici speranța nu moare ultima. De data aceasta, ca și acum o calificare, ca și acum două calificări, ca și acum trei, speranța moare penultima.

Ultima moare aritmetica. Să ne agățăm, așadar, de tabla adunării! Era, pe vremuri, pe ultima copertă a caietelor școlare din clasele 1-4. La ultima filă a lor am ajuns și noi.

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google