”Universitatea Craiova: undeva, cândva, azi”. Marius Mitran scrie despre tumultul din Bănie

Golul lui Markovic ar fi trebuit, așadar, să fie doar începutul unui festin. Când, foarte repede, a venit încă un gol, și mai frumos, și mai lucrat, cel al lui Houri, și Universitatea Craiova-Sepsi OSK s-a făcut 2-0, am zis că meciul e gata, rămânem cu spectacolul.

Nu trecuse o jumătate de oră și pe teren era, practic, doar Știința, cu un Screciu formidabil, cel mai bun de pe teren, fără discuție, cu Vlădoiu și Bancu stăpâni pe flancuri, cu Houri, Crețu și Mitriță pictând, efectiv, ca pe vremea lui Balaci și Van Gogh.

(Astfel aș fi scris cronica meciului, acum 20 de ani, dacă era cazul, dar n-a fost!) Și, în loc să vină golul trei, au marcat oaspeții, iar la pauză, pe “Ion Oblemenco”, printre jocurile amuzante rezervate tinerilor chemați pe gazon, și în entuziasmul sceptic al fanilor, deja avertizați și, oricum, trecuți prin multe, brusc, s-a lăsat răcoarea.

Când și Badelj a fost eliminat, în minutul 55, total greșit, la intervenția lui Chivulete junior, din camera VAR, s-a făcut frig de-a binelea. Pentru că filmul care urma să continue era știut… Și totuși, teama, frigul, frica, o anumită fatalitate, de-atâtea ori prezentă în destinul Științei, au fost ținute departe, grație acestui antrenor impecabil, mai ales în clipe grele.

Cu om în minus, Craiova nu a mai permis deschiderea niciunui drum către poarta lui Popescu, pentru că Reghecampf a mutat perfect, Silva în locul lui Markovic și, imediat, Ivan și Kurtic în locul lui Crețu și Houri. Un 4-3-2, cu Mitriță și Andrei Ivan puși la sacrificiu în față, ca să mute un pic neliniștea în apărarea lui Ciobotariu.

Acesta, cu final cunoscut deja, ar fi fost filmul meciului, dacă era vorba de filme, însă la Craiova e întotdeauna mult mai mult decât o peliculă. E o soartă.

Cer și destin

Universitatea poate, și asta de ceva ani, să învingă pe oricine în România. Acasă, în deplasare, e capabilă să treacă peste orice și oricine, dar niciodată peste ea însăși.

Am fost sâmbătă seara pe “Oblemenco” și m-am convins de acest adevăr, a suta oară, aproape că nu mai era nevoie să verific, deși era, pentru că tot cred că va ieși din zodia asta, care îi dă toată puterea și o oprește cumva, undeva, printr-o presiune extremă.

Apropo de zodii și celelalte minuni. Craiova Maxima a fost o aliniere, posibilă o dată la o mie de ani, a unor stele gigantice, dintre care unele sunt încă, meci de meci, în loja lor minunată de la stadion și văd, analizează, cred, dar, mai ales, speră. Încă mai speră.

Cei care sunt. Cei care nu mai sunt, au cu toții privirea și gândul către teren, cum mi-a spus cândva, Marcel Popescu, să vadă ce se întâmplă cu moștenirea lor uriașă, că tocmai de aceea pe “Ion Oblemenco” stadionul nu e complet acoperit, ca de sus, de foarte sus, să poată și EI vedea, de dincolo de nori și lacrimi.

Ce zodie te încearcă atât? Nu știu. Undeva, între cele două războaie mondiale, la București, exista un ciudat, dar formidabil astrolog, Armand Constantinescu, a cărui carte, numită chiar așa, “Cer și destin”, devenise un soi de îndreptar în viață.

Oamenii, în special cei bogați, nu se mulțumeau cu paginile rezervate zodiei lor și îl căutau pe autor, oferindu-i sume copleșitoare pentru a afla ce-i așteaptă. Să investească în acțiuni la Malaxa? Să se însoare vara care vine? Să vândă moșia din Dobrogea?

Se spune că răspunsurile astrologului nu dădeau greș, chiar și dacă era vorba să spună dacă sâmbăta asta, la cazinoul din Sinaia, se va câștiga mai degrabă pe roșu decât pe negru… Care o fi zodia acestor ani pentru Știința? Care poate învinge pe oricine, dar, vai, la fel de bine poate pierde nu în fața oricui, ci mai cu seamă atunci când e pe cei mai liberi cai din lume.

Nu ai nicio înfrângere? Vei căpăta două la rând. Ai cea mai bună apărare? Vei încasa cinci goluri în următoarele două meciuri. Ai titlul în buzunar? Vine epidemia de covid și nu se mai poate juca. Destinul, ca o zeiță oarbă?

Presiunea, proprietatea și posesia

Aproape întotdeauna, posesia e a Universității, semn de echipă cu o anumită greutate.

Proprietara propriei istorii, dar și prizonieră a ei, Universitatea are un sigur lucru de făcut, pentru a îmblânzi timpul și norocul, pentru că știm, și șansa ține de destin: să iasă de sub presiunea trecutului său. Din zodia comparațiilor etern defavorabile prezentului.

Sigur că Popescu nu va fi Lung niciodată, nici Vlădoiu, Negrilă. Bancu e titularul echipei naționale, dar nu e un căpitan cum a fost Ștefănescu, nici un fundaș stânga de talia lui Ungureanu. Mateiu e compatibil măcar cu un șiret de-al lui Beldeanu sau Donose? Markovic să fie Cămătaru!? Ivan…ca Sorin Cârțu!? De Balaci nu vorbim, nu există nci măcar termenul de comparație… dar presiunea tocmai de aceea acolo e precum în sala motoarelor.

Când va conștientiza ca posesia balonului și proprietatea istoriei sunt suficiente în lupta cu adversarii de astăzi, Universitatea va merge până la capăt și va triumfa.

Copiii ei de fiecare zi, lumea care vine pentru ea la meci, puterea lui Reghecampf de a regenera energii uneori paralizate de frica de a nu greși în fața acelui trecut, nu a celor de față, toate acestea îi vor reda încrederea acestei echipe care trebuie să facă un singur lucru ca să reușească: să trăiască în prezent. Ceea ce toate celelalte adversare fac.

Desigur, niciuna nu are vreo Maxima in genealogie. Dar nici Carul ei Mare acolo, Sus!

Pentru că, știm de la Marin Sorescu, Craiova văzută din car e cel mai frumos oraș din lume!

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google