”Universitatea, marcă înregistrată”. Editorial semnat de Marius Mitran, după remiza dintre Voluntari și Craiova

E minutul 51 în Voluntari-Universitatea și, parcă, parcă, după pauză, Craiova e ceva mai prezentă la un apel care o tot cheamă. De zeci de ani o cheamă, sâmbăta, duminica, când o strigă, ea să vină, să fie acolo. Uneori e, de cele mai multe ori, nu.

Nu vine nici acum: Mitriță trage previzibil, iar în grupul în care sunt toți cad de acord, din clipa în care îl văd că se ridică și ia mingea, după ce a alungat medicul și masorul, că va rata. Ratează.

Jos, în dreapta portarului, acolo trage, nici tare, nici încet, nici plasat, nici telefonat. Așa și așa. Dacă portarul ar fi ales celălalt colț, ar fi marcat. Poate ar fi câștigat Universitatea. Sau poate nu. Pentru că asta e marca înregistrată a Științei acestor ani: posibil, dar tot mai puțin probabil! Așa și așa.

Lista cu invitați ai Științei

Așa, tot așa, iar și iar, a mai trecut o etapă. Când să juri că se poate, uite că nu se poate. Nu se poate transforma un penalty în cel mai important meci din cupele europene, cel din Israel, de anul trecut.

Tot acolo nu se poate transforma nici al doilea penalty. Și tot acolo: dacă deschizi scorul, în prelungiri, (după egal acasă, în zece oameni), vei primi în 40 de secunde gol, la rândul tău. Nu poți transforma un alt penalty, acasă, cu FCSB, cu 30.000 de suflete alături de tine, în tribune. Dai pe lângă poartă.

Dacă ai fi reușit, te băteai la titlu. Nu poți bate la Zlatna, penultimul loc din liga a treia, că a fost ceață, sau ce a fost, nu poți nici la Tunari, penultimul loc din liga a doua. Nu a fost terenul bun. Așa s-a dus și Cupa.

Scapi singur cu portarul, ești cel mai puternic vârf din țară. Nu poți da gol. Celălalt atacant, golgeter cândva, nu are nici măcar portarul în față, dar calcă pe minge la un metru de linia porții goale. Apoi încasezi gol în prelungiri.

Nu e însă vorba de Ivan, de Mitriță, de Papp, (eliminatul cu Hapoel), de Koljic, de toți ceilalți aici. E vorba de o stare de spirit. Da, chiar de spirit! Citeam în social-media, undeva, care sunt, în opinia suporterilor, cauzele acestei stări de imponderabilitate a echipei.

Cineva a pus această întrebare, iar răspunsurile au venit în rafală: valoarea, antrenorii numiți sau absenți, atitudinea, superficialitatea, ghinionul, lipsa de dăruire sau de profesionalism etc. Nesfârșită era lista.

Dar eu cred că, fără să alung adevărul din toate, atât cât este, explicația e alta, și ține tot de o listă. Fotbaliștii Craiovei sunt pe lista cu invitați la propria petrecere, la propria echipă, la propria soartă.

Nu nenorocul, care a apărut în calea lor de atâtea ori, a fost și va fi cauza acestei lipse de coerență, nici atitudinea, care e bună, ci statutul. Jucătorii, aproape toți foarte talentați, nu înțeleg unde sunt. Se comportă, de ani și ani, ca niște invitați de gală la o mare sărbătoare.

Dar sărbătoarea aceea, masa frumoasă la care au venit, primiți cu drag, cu aplauze, cu suflet, n-au priceput-o. Nu e o vină aici: așa sunt ei. Uneori, fac spectacol, bat în Giulești, sau pe FCSB și pe CFR Cluj, la Sepsi ori pe Farul.

Alteori, pierd la Voluntari sau la Botoșani, câteodată se apropie de titlu, de cele mai multe ori se îndepărtează imediat după. Nimic nu le poți reproșa: ei sunt pe listă! Au respectat dressing-codul, sunt impecabil îmbrăcați, excepțional de bine plâtiți, au luna și lumea la picioare.

Asta au înțeles. “Distrează-te pe teren!” Așa i-a spus genialul Ilie Balaci lui Mitriță, cu trei zile înainte de tragicul sfârșit al “Minunii blonde”. Am mai povestit asta. Dar nu credeam că Mitriță nu a prins esența din vorbele lui Ilie: distrează-te ca să reușești, distrează-te ca să învingi, distrează-te când lupți pentru oameni, nu pentru tine. Ilie așa făcuse o viață.

Profesorii, doctorii, actorii, marii sportivi, toți își fac meseria pentru oamenii care vin la ei, către ei, pentru ei. Nu poți să tragi la 5 metri peste poartă, în minutul 88, la 0-0, și să te pufnească râsul, decât dacă ești un invitat. Pentru că undeva, cineva plânge.

Invitații nu au alte obligații în afara prezenței și a unui comportament agreabil. Universitatea Craiova e o echipă agreabilă. Nu mare, dar nici mică, nu invincibilă, nu empatică, în nici un caz empatică. Empatia aduce complicații. Și amintiri.

Mai țineți minte strigătul fetelor de la naționala de handbal? “Pentru cine jucăm noi?”, întreba Cristina Neagu. “Pentru noi!!!” I se răspundea de către colege. Și așa era!

Așa mi-ar plăcea să aud și la Universitatea. Să fie cu sinceritate măcar! Pentru că, și fără să aud și să văd scena, o simt. De 50 de ani am în suflet echipa și simt unde e pe nevăzute. Acolo e. Acolo a ajuns.

Niciun antrenor, cu atât mai puțin patronatul, nu are vreo vină, decât aceea de a le fi oferit totul oaspeților lor de seamă. Iar aceștia au profunzimi nebănuite, sunt capabili să forțeze și să foreze la cele mai mari adâncimi. Pot bate pe oricine, pot pierde oricând. Dar oricât de adânc ar căuta în ei înșiși, cu oricâte eforturi, și sunt sigur că fac aceste eforturi, tot petrol vor găsi.

Diamantele le găseau ceilalți, de acum 40 de ani, care se distrau căutând în joc și viață altceva. E drept, ei nu erau pe listă, erau ai casei și o știau pe de rost. Pentru ea mureau.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, Facebook sau YouTube. Zi de zi ai conținut de ultimă oră din lumea sportului.