Ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la “Hai, România! Povestea Generației de Aur”. Costin Ștucan disecă cel mai așteptat documentar din fotbalul românesc

Deseori, în interviurile lor, până și jucători mari din Premier League, adolescenți în 1994, menționează fascinația față de golurile și pasele românilor din acea vară americană caniculară.

Cumva, pentru toți cei care l-au prins, Mondialul din 1994 a avut un farmec aparte.

Poate a fost ultimul turneu final romantic din istorie, venit la scurt timp după apariția în Europa a formatului revoluționar numit Liga Campionilor, dar cert e că după acel moment prețurile și expunerea din fotbal au luat-o razna, furându-i din farmec.

România și-a trimis acolo versiunea proprie a romanticilor, niște băieți crescuți în comunism, uneori furați de mirajul banilor din capitalism, alteori tentați să-și sape antrenorul sau să petreacă în loc să se antreneze, iar lumea a gustat fiecare secundă din meciurile lor dramatice.

Pentru asta, naționala României de atunci merita ecranizarea poveștii.

Lacrimile lui Răducioiu te trimit înapoi în timp

“Hai, România!” e o ecranizare reușită , dar nu epică. În absența unui narator constant - Balint, cu vocea lui excelentă, ocupă rolul ăsta doar pasager - , filmul riscă să producă nedumeriri publicului tânăr care nu a trăit evenimentele. În același timp, te ține în scaun până la sfârșit. Iar finalul te atinge, mai ales dacă ai prins America acestei generații.

Lacrimile lui Răducioiu tulbură la fel de tare ca în noaptea aia câinoasă de 3 iulie 1994. Numai cine a trăit coșmarul cu Suedia poate înțelege ce demoni ies din adâncuri chiar și 30 de ani mai târziu. E greu să vezi iar cum Prunea ratează ieșirea pe centrare, cum Ravelli apără șuturile lui Petrescu și Belodedici, cum Răducioiu plânge ca un copil, pe burtă, în iarba de pe Stanford Stadium din San Francisco.

“E bătrânețea”, zâmbește cu ochii în lacrimi atacantul de atunci, în timp ce își șterge nasul cu un șervețel.

Nu sunt singurele lacrimi din film. Ilie Dumitrescu e și el vizibil răvășit de amintirea mamei sale, mândră că numele fiului ei a fost strigat într-o noapte în Piața Universității, după golurile cu Argentina.

Nu mai dăm spoilere. În documentar sunt momente sensibile și replici amuzante.

Absența lui Cornel Dinu și lipsa unor culise noi

Senzația pe care un privitor - care a prins vremurile și care știe tot ce s-a întâmplat de atunci încoace - o are, însă, la final e că filmului îi mai trebuia parcă ceva. Și e clar că nu trofeele Generației de Aur.

Poate:

• mai multă tensiune adunată în jurul momentelor cheie din povestea Generației de Aur
• o coloană sonoră originală care să ofere încă un strat emoțional poveștii
• oprirea un pic bruscă după Mondialul din 1994, când de fapt România a produs și un mare rateu (Euro 96, încheiat cu un meci suspect contra Spaniei), un Mondial bunicel în 1998 și un Euro 2000 decent
• absența din film a lui Cornel Dinu, antrenorul care - deși a ieșit hulit după dezastrul de la Kosice - a contribuit la calificarea din 1994 prin probabil cea mai spectaculoasă repriză de fotbal din istoria echipei naționale (5-0 cu Țara Galilor în minutul 35)
• absența unor dezvăluiri noi din culise care să genereze o și mai mare intrigă pentru public. Puținele episoade controversate din documentar erau deja de notorietate publică, iar măcar unul dintre ele - vezi trimiterea acasă a lui Vlădoiu - e în realitate mult mai suculent decât e prezentat în documentar
• nu foarte multe imagini din afara gazonului care să acopere vizual povestea

Pe internet există un film realizat acum mulți ani de Adrian Valentir, un cameraman care a lucrat pentru federație între 1991 și 1994. Se cheamă “Sacrificiul gloriei” și conține imagini absolut memorabile din intimitatea grupului care avea să se numească “Generația de Aur”.

Nu de multe ori i-ați putut vedea pe:

• Dan Petrescu purtând perucă portocalie, deghizat în argentinianul Caniggia
• Hagi dansând pe muzica lui Michael Jackson
• Gică Popescu imitând mișcările de brațe din culturism
• Lăcătuș cântând cu lăutarii în vestiarul naționalei
• Ilie Dumitrescu, gol, șocat de apa rece din duș
• Răducioiu și soția lui de atunci, Astrid, îndrăgostiți în mijlocul unui lan de maci

Aceste imagini ar fi îmbogățit vizual documentarul “Hai, România!”. Poate au fost știute de documentariști, poate nu. Poate au încercat să le ia și nu le-au primit.

Și încă ceva.

O țară întreagă e entuziasmată de deja celebra filmare de arhivă în care Hagi ceartă jurnaliștii, cerându-le statuie pentru că România nu va mai avea curând o asemenea echipă. Imaginile sunt din primăvara lui 1998, de după amicalul cu Paraguay.

În “Hai, România!” există un alt avertisment profetic. Pe un ton deloc ostil, trist încă după eliminarea de la Mondial, Răducioiu spunea: “Am ratat o semifinală de Campionat Mondial. Cred că vor trebui să mai treacă foarte multe generații ca să putem ajunge la acest nivel”.

Era a doua zi după meciul traumatizant cu Suedia, cu patru ani înaintea ieșirii nervoase a lui Hagi.

Și cu doi ani înainte de dispariția misterioasă, definitivă, a lui Răducioiu de la echipa națională, la doar 29 de ani, după ce tocmai marcase singurul gol al României la Euro 96. Un gol aparent nedorit de mai mulți colegi care apar în "Hai, România!".

Iată un element de intrigă numai bun pentru un documentar epic despre Generația de Aur.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.