Cu Chivu, la 4 dimineața. Marius Mitran: ”Sunt cu Interul lui, și voi pierde toate nopțile, pentru el, câte vor fi”

Pentru că era evident, și din formula de joc, acel 3-5-2 instituit de câțiva ani acolo de Simone Inzaghi, și din exprimarea în teren, că italianul dinaintea lui, practic, încă nu ieșise din mintea vicecampioanei Europei. Dar nu asta era important, ci, pur și simplu, să văd cum un român încă mai contează la cel mai înalt nivel al fotbalului mondial.

Poate că ați văzut meciul, în orice caz, ați aflat până acum cam ce a fost acolo, Sergio Ramos a deschis scorul pentru mexicani, evident, cu o lovitură de cap, (păi, cu ce!?), la un corner, apoi a egalat Lautaro Martinez, după o lovitură liberă unde a funcționat o schemă în trei, gândită de Cristi al nostru, îmi închipui, pentru că nu am văzut-o pusă în aplicare în mandatul lui Inzaghi. În fine, Inter a dominat mai mult, dar a terminat meciul în corzi, americanii având două mari ocazii dincolo de minutul 90. Nu asta e esența, deși poate că e și asta. Altceva mi se pare mai degrabă de scris.

Că Inter e printre puținele echipe, mă rog, din cele care au jucat până acum, care par a fi înțeles rostul acestei competiții în premieră absolută. Și anume acela de turneu experimental. Pentru că aici s-a ajuns cu acest Campionat Mondial al Cluburilor, o competiție care sufocă, la propriu și la figurat, jocul unor băieți care rămân, totuși, cei mai buni din lume, aduși într-o altă lume!

“The Club World Cup 25”, cum sună el în original, este, dincolo de chinuitoarele ore la care se joacă, și pentru europeni, (cu cele mai multe meciuri având noaptea în cap sau mult dincolo de miezul ei), dar, mai cu seamă pentru fotbaliști, obligați să joace la orele prânzului, la peste 38 de grade, câte au fost în California și Florida, acest turneu deci este, în fapt, un istovitor efort pentru mult istovitele echipe aduse acolo la capătul unui sezon mai mult decât istovitor, la rândul lui.

O electrocardiogramă ar trebui să fie emblema acestui Mondial, iar ca totul să se termine cu bine, graficul ei ar trebui să evite linia dreaptă, prelungă și țiuitul specific.

Să ne reculegem un pic, înainte de noile meciuri ale zilei. Așadar.

Fotbaliștii celor mai multe dintre echipele de acolo, în special europenii și sud-americanii, au venit în State, după 12 luni în care s-au întâmplat următoarele: turnee finale continentale cu echipele naționale, vara trecută (Euro, vă mai amintiți?), apoi circa 50 de meciuri în competițiile interne, campionat, Cupă, Cupa Ligii, la care au adăugat alte 12-16 meciuri în Champions League, Copa Libertadores etc, iar printre aceste zeci de meciuri, alte multe la echipa națională, în preliminariile pentru celălalt Mondial, de la anul, pentru Liga Națiunilor și tot așa. Fără pauză de Anul Nou, fără vreo vacanță, cât de mică, fără nimic de genul acesta. Să nu uităm că, de pildă, în primul mare meci al competiției, acel PSG-Atletico, cei mai mulți de pe teren jucaseră cu 10 zile în urmă fie în finala Ligii Națiunilor, Spania-Portugalia, fie în meciurile din preliminarii. Grupul argentinian al lui Atleti, spre exemplu, format din Molina, De Paul, Julian Alvarez, Correa și Giuliano Simeone, nu a mai apucat avionul echipei din Madrid spre Los Angeles, ci s-a îmbarcat direct din Buenos Aires, așa cum Gimenez a venit din Montevideo, Gallagher de la Londra, Oblak de la Ljubljana, Sorloth de la Oslo și tot așa. Prinși doar cu cinci-șase zile în urmă în programul naționalelor lor.

Interul lui Crist Chivu, să nu uităm, pe 30 mai juca finala Champions League.

Până la acea oră de 4 dimineața, (3 la Milano), când a debutat, pe ceasul european, Cristi al nostru a mai avut nopți albe, asta e sigur. Ca, de altfel, toți antrenorii de acolo.

Cum să abordezi un astfel de turneu? Să te duci cu toate forțele spre finală, să iei suta de milioane de euro? Să nu transferi jucători înainte de a ajunge acolo? (Juventus, PSG, Atletico și nu doar ele nu au mișcat nimic în sensul acesta!) Sau să-i lași să se odihnească un pic pe cei care vor veni? Să joci așa, ceva mai slab și să te “cari” acasă”, doar cu banii pe participare, și ei foarte mulți, oricum? (Peste premiile din prezența în Champions League, oricum!)
Să aduci noile achiziții? Chivu le-a adus și a jucat cu noile nume, Esposito și Sucic, de exemplu. Să vii cu tineri? (Atleti are cinci în lot!)

Naiba știe! Cert este că Sindicatul fotbaliștilor are de multă vreme stabilit, împreună cu FIFA, un act prin care fiecare jucător are dreptul la 21 de zile de vacanță pe an, consecutive, bineînțeles. Dacă joci finala din America, care e pe 13 iulie, nu mai poți lua acele zile, ori, ca echipă, nu mai ai când să pregătești sezonul următor, care, în Anglia, Franța, Germania, Italia, Spania ori Portugalia începe la jumătatea lui august. Pentru că vacanță trebuie să dai!

Și imediat începe campionatul intern, încep cupele europene, iar la anul e Mondialul adevărat, cel pe care îl știm că e din 1930. Tot în America.

Unde am ajuns cu fotbalul? Unde e Cristi Chivu al nostru, în ce mecanism infernal?

Acolo unde sunt și Guardiola, Luis Enrique, Simeone, Xavi Alonso, cei mai mari, nu?

Acolo unde noi nu ajungem decât prin Istvan Kovacs, care a făcut ce a făcut la PSG-Atletico, ori, cu aplicația free de pe tabletă, cu iluzia, gratuită și ea, că în jocurile celor mari am fi și noi, cumva. Ca privitori.

Dar pe noi nu ne lasă Suslov, slovacul, la U-21, nici să visăm, spaniolii nici să îndrăznim, la Voluntari, la U -19, cât despre alte echipe, faruri, vitrine, fotografii și competiții nici nu mai are rost să vorbim.

Fotbalul greu, pe muchie de cuțit și de rezistență, pe miliarde de euro și la limita supraviețuirii e pentru ceilalți. Nici ei nu merită turnirul acesta infinit, din care, iată, nu se mai poate ieși. Dar ei sunt în Arenă, înving sau pleacă.
Noi suntem acolo, sus, la meciurile de la 4 dimineața, din frumoasa și necruțătoarea Americă, doar prin reprezentanți precum Cristi Chivu, care au reușit pe cont propriu.

Contul comun, de țară, nu ne include în astfel de condiții grele. Ca întotdeauna, în ultimii prea mulți ani, ne-a salvat de la risc și de la grandoare, mediocritatea.

Unicul răzvrătit suprem din zilele noastre e Chivu, dar și el e mai mult italian decât român. Oricum, sunt cu Interul lui, și voi pierde toate nopțile, pentru el, câte vor fi.

Deși nimănui nu-i va fi bine într-o astfel de lume.

Citește și

”Când moare inamicul cel mai bun”. Marius Mitran, editorial după înfrângerea echipei naționale în fața Austriei: ”România are nevoie de ceva mai puternic decât Edi și de ceva mai energic și mai empatic decât Lucescu”

”Când moare inamicul cel mai bun”. Marius Mitran, editorial după înfrângerea echipei naționale în fața Austriei: ”România are nevoie de ceva mai puternic decât Edi și de ceva mai energic și mai empatic decât Lucescu”

Editorial Marius Mitran: ”Craiova din fotografie, Rădoi din realitate”

Editorial Marius Mitran: ”Craiova din fotografie, Rădoi din realitate”

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google