”De ce FCSB este o echipă ajutată în mod natural de arbitri”. Ștefan Beldie nu se ferește: ”Comparația cu Rapid la lovituri de pedeapsă e cazul absolut extrem”

Deci nu mă refer aici la ajutor premeditat oferit de arbitri ca urmare a corupției clasice, care implică șpagă financiară sau de altă natură, așa cum au tot fost în istoria arbitrajului românesc, ci mă refer strict la situațiile în care un arbitru ajunge să trateze diferit o echipă mare în comparație cu o echipă mică doar ca urmare a unor slăbiciuni de caracter banale.

Desigur, este vorba de ceea ce vezi în multe zone ale fotbalului civilizat, mai mult sau mai puțin evident, dar categoric existent.

Dacă “și arbitrii sunt oameni”, atunci probabilitatea să fie steliști este uriașă

Unora ar putea să li se pară cumva neserios să spui despre un arbitru profesionist că poate avea slăbiciuni de puștan de 14 ani când vine vorba de echipa favorită.

Ca ziarist, deci membru al unei tagme de asemenea teoretic profesioniste, știu că apropierea oamenilor de fenomenul fotbal, indiferent că e vorba de jucători, antrenori, conducători, ziariști și arbitri, se face printr-o pasiune pentru jocul acesta.

Iar pasiunea pentru joc duce aproape întotdeauna la pasiunea pentru o echipă. E aproape imposibil să-ți placă fotbalul, dar să nu simpatizezi măcar un anume club.

Normal, gradul în care îți păstrezi această pasiune pentru un club sau altul poate să scadă major când ajungi să lucrezi pentru o altă echipă sau când ești ziarist sau arbitru.

Sau când, pur și simplu, ai suficient caracter cât să nu amesteci lucrurile.

Dar asta e doar una dintre posibilități. Altă posibilitate este să rămâi cu pasiunea aceea în suflet suficient de evident încât, în situațiile în care ai de judecat faze la limită, să le judeci în favoarea celor cu care ai ținut de mic.

Mai mult, ca arbitru, dezvolți o capacitate specială de a trata regulamentul nu doar ca reper absolut, dar și ca formă de acoperire pentru decizii. De asta, cei mai „hoți” arbitri n-au fost cei care te furau pe față, ci cei care rezolvau ce aveau de rezolvat sub pretextul că au avut acoperire.

Conform unei logici sociologice destul de primitive, dacă studiile arată că jumătate dintre suporteri sunt steliști, e destul de probabil ca această proporție să se păstreze și în cazul arbitrilor. Ceea ce crește bazinul din care pot să apară exact genul de arbitri despre care ți-am vorbit mai sus.

Parcursul european al FCSB produce un respect posibil exagerat inclusiv arbitrilor

Un al doilea element care poate avea un impact psihologic major asupra arbitrilor este parcursul, în general, mai mult decât respectabil pe care FCSB îl are în cupele europene.

Faptul că este deja o echipă populară face ca presa sportivă să trateze orice succes real al FCSB de o manieră mult mai torențială decât ar face din același succes obținut, să zicem, de CFR Cluj.

Mai mult, pentru că oricum celelalte echipe nu reușesc de obicei să conteze în Europa, FCSB are din start un statut de vedetă în ochii media. Iar tot ce produc televiziunile și site-urile duce la o recunoaștere publică largă.

Când o bați pe Feyenoord de maniera în care a reușit FCSB să o bată, cei care urmăresc fenomenul, deci inclusiv arbitrii, capătă un soi de respect suplimentar pentru clubul patronat de Gigi Becali.

Iar când vine vorba de meciurile din Liga 1, această ștampilă de succes european pusă FCSB îi poate face pe unii dintre arbitri să vadă cumva nedrepte situațiile în care adversarii locali se opun de o manieră prea țărănească nobililor Ligii 1.

Așa că, dacă e cazul, le vine mai ușor să judece în favoarea celor cu sânge regal situațiile limită sau pe cele în care acoperirea regulamentară este, pur și simplu, acoperire regulamentară.

Presiunea pe care o pun Stoica și Becali asupra oricui le lezează interesele îi pot îndoi pe arbitrii slabi

În acord cu popularitatea echipei vine și supraexpunerea FCSB de către presa sportivă. Astfel, absolut orice mesaj pe care Becali sau Mihai Stoica îl au de transmis va fi prăvălit public cu un zgomot pe care nimeni altcineva nu reușește să-l producă.

Iar arbitrii, în ciuda asigurărilor pe care mulți le oferă în rarele interviuri, în general urmăresc ce se spune prin emisiuni. Și dacă urmăresc, în funcție de ce personalitate au, pot fi ușor aduși la stadiul de a se teme de reacțiile oamenilor cu vorbele de la FCSB.

Așa că atunci când ajung în postura de a judeca din nou situații la limită, e ușor să încline balanța în favoarea celor care fac gălăgia cea mai mare. La fel, când se află în zona în care se pot acoperi cu ajutorul regulamentului, chiar dacă decizia în sine ar fi caracterizată de o prea mare ”ușurință”.

Acest atu al FCSB a fost înțeles foarte bine de cluburile rivale, care fac ce pot și ele să contrabalanseze situația. De aici prezența lui Nicolescu, Angelescu și Sorin Cârțu în emisiunile de la Prima Sport.

Dacă Dinamo și Craiova par mult mai bine sezonul acesta față de sezonul trecut, cei de la Rapid sunt efectiv fraierii campionatului din perspectiva arbitrajelor, poate și pentru că gălăgia lor nu ajunge să-l deranjeze pe Vassaras, care le-a recunoscut că au fost dezavantajați și le-a asigurat aceleași tipuri de arbitraje și ulterior.

Când se vede cel mai bine ajutorul de care beneficiază FCSB

După cum am mai spus și în trecut, indiferent de locul pe care s-a aflat campioana, toate echipele cu nume din față – Craiova, Rapid și Dinamo – au știut că se bat la titlu mai ales cu formația lui Becali.

Prin urmare, e firesc să compari tratamentul de care au beneficiat acestea din partea arbitrilor în comparație cu tratamentul de care a beneficiat FCSB.

Cazul absolut extrem este la comparația FCSB – Rapid când vine vorba de loviturile de pedeapsă. Nu aleg întâmplător acest aspect, pentru că penalty-ul este probabil cel mai mare avantaj pe care un arbitru îl poate oferi unei echipe.

Astfel, până în etapa a 14-a, FCSB adunase 9 penalty-uri. Unele date direct, altele acordate după intervenția VAR. Logic, asta s-a întâmplat și pentru că FCSB este o echipă care are capacitatea de a călca des în careul adversarelor și categoric îi aduce pe arbitri în situația de a judeca mult mai multe faze de genul acesta.

În paralel însă, Rapid n-a avut absolut niciun penalty până în etapa 21, când a avut nevoie de două faze clare de penalty ca să primească doar unul singur. Mai mult, de-a lungul sezonului, Rapid a avut alte 6 penalty-uri clare neprimite și vreo încă două pe care, glumind serios, doar FCSB le-ar fi primit pentru că arbitrul ar fi fost acoperit de regulament să le acorde.

Probabil frustrarea giuleștenilor legată de arbitraj vine inclusiv din zona aceasta – când vine vorba de ei, inclusiv fazele superclare sunt duse în zona „parcă ar fi fost cam ușor”, iar rivala lor primește tot ce e de primit ca să se ajungă după 21 de etape la nu mai puțin de 10 lovituri de pedeapsă.

Concluzia? FCSB este un club mare inclusiv când vine vorba de arbitraje

Tot ceea ce ți-am spus eu aici este o explicație l+ogică pentru care FCSB beneficiază de arbitraje la care restul competitoarelor nu au acces. O bună parte din ceea ce obțin este cumva onest obținut, în sensul că nu au ei vreo vină că unii arbitri sunt precum unii ziariști când vine vorba de a fi obiectivi – adică lipsiți de caracter.

Desigur, nu vei auzi vreodată nici din partea conducerii clubului, nici a unei bune părți a suporterilor FCSB că lucrurile stau așa cum le spun eu, dar inclusiv asta e o chestiune specifică unui club mare.

Atitudinea publică a conducerii clubului este de a nu recunoaște, în general, erorile de arbitraj în cazul în care FCSB este beneficiara acelor erori. Nu cred că vei vedea vreodată ca Gigi Becali sau Mihai Stoica, cei doi oficiali care au apariții publice pentru FCSB, să aibă genul de declarație pe care l-a avut Victor Angelescu apropo de arbitraj la finalul meciului pierdut duminică:

„Cred că am avut două penalty-uri, dar nu mă pot plânge pentru că am jucat slab. Nu am fi meritat să egalăm”.

Acest tip de contact cu realitatea este de neîntâlnit în discursul lui Becali, aproape indiferent de situație, și întâlnit cu mare greutate în discursul lui Mihai Stoica.

Chiar dacă verbal și, de multe ori, faptic societatea validează reacțiile onorabile și recunoașterea adevărului, realitatea este că de multe ori astfel de atitudini sunt specifice cluburilor mici, care, chiar și când au dreptate, sunt inhibate să ceară pe îndelete ce este al lor.

Iar când chiar nu au dreptate, dispar total – vezi din nou cazul Rapid – spre deosebire de FCSB, care nu are vreo problemă să ceară cu tupeu inclusiv ceea ce e aberant să ceară. Un exemplu care îmi vine în minte este înverșunarea cu care au atacat decizia de eliminare a lui Târnovanu la meciul cu Farul, a cărui singură vină fusese că se adresase arbitrilor așa cum se adresează fotbaliștii cluburilor mari: „Ce p*** mea…!”.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google