”Edi și timpul ce i s-a dat”. Marius Mitran scrie despre Columbia - România 3-2: ”Nu mai dați cu pietre, nu mai urlați”

Contactul cu lumea mare e aproape, cum procedăm?

Cu greutate, pentru că lumea noastră a devenit tot mai mică, din ce în ce în ce mai mică și mai vulnerabilă. Lumea naționalei? Nu neapărat, nu doar ea.

Lumea altora, în schimb, dimpotrivă, capătă nuanțe, trasee, jucători și curaj. Și, mai ales, soluții. Dar, mai ales, fotbaliști.

Aici e problema.

Dar, mai întâi, o poveste.

Revanșa cu Irlanda de Nord

Citește și

Costin Ștucan, despre înfrângerea cu Columbia și întâlnirea “naționalei” cu o specie necunoscută de fotbal. “Nu ne-am salvat nicio onoare în final”

Costin Ștucan, despre înfrângerea cu Columbia și întâlnirea “naționalei” cu o specie necunoscută de fotbal. “Nu ne-am salvat nicio onoare în final”

România-Irlanda de Nord a rămas, pentru ani și ani, nu știu dacă nu la fel stau lucrurile și azi, cel mai trist meci pe care l-am văzut, trăit și suportat. Era 16 octombrie 1985, Hagi juca pentru prima oară cu banderola de căpitan al naționalei pe braț, și, dacă învingeam, am fi mers la Campionatul Mondial din Mexic, din ‘86.

De atunci, de câte ori am repetat meciul cu ei, indiferent de generație, am avut de gând să mă răzbun, în gând, acolo unde e cel mai rău, pentru baloanele scoase de Nicholl de pe linia porții și paradele lui Pat Jennings, pentru arbitrajul oribil al danezului Sorensen, pentru multe.

Cum la 18 ani nu mai ești copil, nu știu dacă mai e vorba despre traumele copilăriei, dar ceva a rămas! Știu, am făcut vineri seară a patra remiză la rând cu această ciudată reprezentativă în verde. În verde au jucat și atunci, adică acum 39 de ani.

Noi, în roșu în 1985, în galben vinerea trecută. 0-1, pe vremuri. 1-1, acum, la un amical. Amical!? Cu Mircea Lucescu în tribună? Genialul antrenor cred ca și-ar decanta și azi cariera pentru un gol în poarta lui Jennings. Ce va fi fost să fie n-a fost!

Amicalul cu Columbia a încheiat seria de invincibilitate

În roșu am jucat și la Madrid, marți, cu Columbia, celălalt amical în care Edi Iordănescu a încercat să afle unde suntem și, probabil, a aflat. Cu ocazia asta, am lăsat deoparte cele 12 meciuri fără înfrângere, consecutive, dătătoare de calificare, apoi de speranțe, iar acum, că am pierdut, dătătoare de timp. Acest 2-3, paradoxal, îi aduce timp de gândire lui Edi și îi răpește altul, de acțiune. Pentru că jucătorii îi pleacă iar, la casele lor. Pentru că Edi e un soldat, iar soldatul, ca și poetul, nu are viață personală, știm de la Nichita.

Pentru că, exact pe această invincibilitate, care nu ne e proprie, încercăm ceva. Vineri, nu a prea mers. Marți, cu Columbia, ciudat, mai greu a însemnat și mai rău și mai bine. Dacă Irlanda de Nord a fost o probă de lucru, Columbia a fost examenul de BAC, ca să poți merge la facultate, unde, deja ai fost admis!

Grație muncii tale, grație acestui tânăr Iordănescu, grație chiar și tribunei cu suflete mari și cu glorii la fel: 20.000 de români, între care Hagi, Lucescu, Iordănescu. Lumea lor, cu toate soluțiile pe teren, lumea ta, Edi, cu ce ai, cu ce mai avem, câți mai suntem. Rațiu se apără la Luis Diaz? Opruț, la Santiago Arias? Burcă la Cordoba?! Păi, cine altcineva?

Contează că Irlanda de Nord ne-a furat un Mondial acum 39 de ani? Da, poate ca da.

Contează că la Mondiale, în ‘94 și în ‘98, am învins Columbia, cu 3-1 și 1-0?

Evident, nu, mai ales că pe Metropolitano s-a făcut, la un moment dat, 3-0 pentru ei.

Ce se mai poate face?

Și atunci, ce a contat, ce a rămas extrem de important acum, cu nici trei luni până la Ucraina-România, la Munchen, pe 17 iunie? Ce se mai poate face?

Deocamdată, s-a făcut 2-3, cu o Columbie puternică, Ianis Hagi și Florin Tănase, primul pe o “grinta” personală, cel de-al doilea pe o șarjă de clasă a lui Dennis Man, cel care marcase cu irlandezii, vineri.

Și tot deocamdată, calm. Calm, băieți, nu mai dați cu pietre, nu mai urlați, vorba cântecului, se aude în bloc! România a dovedit spirit, solidaritate, sacrificiu, pentru că doar asta are, acestea sunt armele ei! Muncă. Soldații, ca și poeții.

Lung-Negrilă, Iorgulescu, Iovan, Ungureanu- Rednic, Mateuț, Boloni, Klein-Coraș, Hagi, plus Geolgău și Pițurcă. Și am pierdut un Mondial pe care aproape că-l câștigasem. 1985. Mircea Lucescu antrenor și genialii săi fotbaliști, dintre care lipseau primii trei, Balaci, grav accidentat, Ștefănescu, suspendat și Cămătaru, cu fractură. A contat? Enorm. Fără mari fotbaliști nu se poate? Nu prea, pe vremea aceea.

Stelea-Dan Petrescu, Mihali, Belodedici, Prodan, Selimessy -Hagi, Lupescu, Gică Popescu, Dorinel Munteanu- Răducioiu. Antrenor, Anghel Iordănescu. 3-1, în America. Vezi filmul “Hai, România!”, disponibil în cinematografe. Hagi, de la kilometrul 36, și Răducioiu, două. Desigur.

În ‘98, în Franța, a fost Adrian Ilie, cu cel mai frumos gol din lume.

Marți noapte, pe Metropolitano, Edi Iordănescu nu a avut niciun astfel de jucător pe teren. Burcă nu e Belodedici, Răzvan Marin nu e Gică Popescu, Hagi e Hagi, dar nu e Hagi. Alibec nu e Răducioiu. Știm asta, știe și Edi. Știau și columbienii, au deja pe masă aceste adevăruri și belgienii, și slovacii și…

Ce are însă Edi? Are ceva timp să pună în gardă niște soldați. Niște “trabajadori”, că tot am trecut recent pe la Madrid. Să-i așeze într-un plan. Să verifice niște adevăruri.

Asta a făcut acum. 2-3 cu Columbia ar putea fi începutul unui mare război. Sau e deja continuarea unei idei: ne batem până la capăt, cu oricine, oricând. Cu ce avem.

E mult? E puțin? E timpul ce ni s-a dat. Altceva nu e.

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, Facebook sau YouTube. Zi de zi ai conținut de ultimă oră din lumea sportului.