Marius Mitran, după decesul ”Kaiserului”: ”Beckenbauer, învingătorul lui Cruijff. Și al lui Maradona!”

Beckenbauer rămâne în memoria supremă a celor care îl plâng acum, precum pe Mozart, în orașul căruia s-a stins, ca o notă înaltă a superlativelor. Și, ca să nu ne îndepărtăm de semnele pe care le-am amintit, cele care te lasă să-i adaugi numelui toate aceste atingeri ale absolutului, cel mai strident dintre toate aceste semne este nevoia oamenilor de a se identifica, oricum, cu marele libero.

Editorialele curg, postările pe Facebook și pe oricare altă rețea de comunicare se precipită, interviurile cu personalități din alte sfere, mai mult sau mai puțin relevante, explodează, și toate acestea au un punct comun: identificarea reală cu marele Beckenbauer.

"Învingătorul lui Cruijff"

Cei care scriu, fără excepție, l-au văzut. Au dat mâna cu el, au jucat cu el, ori împotriva lui. L-au cunoscut pe gazon, ori într-un lift, într-o parcare de stadion, prin Japonia, la Mondiale, ori la un party, prin anii ‘70, la New York. Au fost vecini cu el, la Munchen, i-au smuls un autograf, la Salzburg, vara trecută. Dacă nu l-au văzut jucând ei, l-au văzut tații lor. Avea numărul 5, da! Sigur că da, dar la Bayern, însă la Mondiale a jucat cu 4. Iar la Cosmos cu 6! Cu siguranță, el a fost Der Kaiser! Fratele meu mai mare avea o poză cu el, trebuie să fie pe aici!

Doar Beckenbauer nu mai este pe aici. A murit în somn, acum câteva ore, și de atunci aerul lumii, care a rămas aproape săracă, vibrează cu astfel de mesaje, inventează amintiri și primește omagiile oamenilor, via Germania, către el. A murit “Învingătorul lui Cruijff”, cum i-a spus, într-o carte superbă, nea Vanea. A plecat dintre noi, acum câteva ore, învingătorul celui mai mare fotbalist din istorie, fie ea a Europei ori nu.

Poți să te definești și astfel, când tu însuți ești mai mare ca toți? Iată că poți să te lași definit astfel, nea Vanea Chirilă nu făcea decât să pună în frază o stare de spirit mondială. În 1974, când publica asta, Beckenbauer tocmai învinsese, în finala Cupei Mondiale, cu Germania lui, Olanda lui Cruijff. Olanda aceea. Aceea, cea mai mare, mai valoroasă, mai periculoasă echipă a tuturor anilor de când există fotbal pe Pământ. Olanda lui Van Hanegem, Rep, Krol, Rensenbrink, dar, mai ales a lui Neeskens și Cruijff.

Citește și

Cornel Dinu îi aduce un ultim omagiu lui Franz Beckenbauer: ”O modestie deosebită în ciuda colosului care a fost pe teren”

Cornel Dinu îi aduce un ultim omagiu lui Franz Beckenbauer: ”O modestie deosebită în ciuda colosului care a fost pe teren”

Ionuț Lupescu, "Kaiserul", a reacționat după moartea lui Franz Beckenbauer: "Este într-o galerie selectă cu nume precum Pele, Maradona, Cruyff sau Di Stefano"

Ionuț Lupescu, "Kaiserul", a reacționat după moartea lui Franz Beckenbauer: "Este într-o galerie selectă cu nume precum Pele, Maradona, Cruyff sau Di Stefano"

Campion mondial în 1990, ca antrenor

Olanda aceea. Care avea 1-0 în minutul 1 al finalei, după o suită de 14 pase în care Germania Federală nu reușise să atingă mingea. După penalty-ul transformat de Neeskens, Beckenbauer a luat mingea din poarta lui Maier, marele său prieten, și, se spune, i-a promis: “Seppy, de acum nu se vor mai apropia de poarta noastră!”
Breitner și Gerd Muller au întors scorul până în pauză și așa a rămas. Neamțul când promite…
Finala din ‘66, 2-4 cu Anglia, pe Wembley, semifinala cu Italia, din Mexic, 3-4, cel mai frumos meci al istoriei, titlul din ‘74, 2-1 cu Olanda, toate au fost posibile, mai ales grație lui.

Titlul mondial din 1990, cu Argentina lui Maradona, e tot al lui, mai ales al lui, ca antrenor, și al celor de la FIFA, ca … în fine, nu e cazul aici să explicăm lacrimile lui Diego Armando, chiar dacă marele Beckenbauer n-ar fi admis, prin destin și grație divină, o telenovelă în preajma lui. Deși nu a fost telenovelă, Argentinei i s-a luat acel titlu, cu metodă. Nu era vina Germaniei, Maradona ar fi avut aceeași soartă cu oricine în finală. Iar meritele lui Beckenbauer rămân, rămân, rămân. Băieții Kaiserului au fost net mai buni, în fața unei Argentine care nu putea decât să plângă.

Alte semne? Paginile de gardă ale marilor ziare ale Europei occidentale, ale Europei noastre ori ale Americii, în această dimineață de 9 ianuarie 2024. O reverență gigantică din partea lumii, la despărțirea de cel care, în cel mai dramatic meci de la facerea lumii și până azi, și-a apărat echipa națională jucând cu un umăr dislocat, strâns într-un bandaj alb, uriaș, care a șocat, în noaptea de pe Azteca mexicană. “Partita del secolo”, câștigată în prelungiri chiar de către cei care i-au spus astfel.

Beckenbauer al secolului. Al secolului care a trecut, care s-a dus cu noi odată. Cu noi, cei care mai avem un tricou de la el, o fotografie cu el, un stadion pe care era și el când eram și noi. Secolul acesta doar a venit cu nota de plată pentru privilegiul de a-i fi văzut.

Pe el, pe Beckenbauer, la Mondialul din ‘74, când eram la școală. Pe Cruijff, atunci, ori în Ghencea, cu Barcelona, contra lui Dumitru. Pe Pele, în rezumatele de duminică seară ale lui Daddy Graur, de la TVR, în anii ‘70. La Cosmos. Pe Maradona, per sempre, la Napoli ori la toate Mondialele frumoase: Spania’ 82, intram la “Lazăr”, Mexic’ 86, dădeam la facultate, Italia ‘90, eram încă student la Litere, America, ‘94, scriam la ziarul “Ora” al lui Nicolae Cristache, Franța, ‘98, cu Diego lângă noi, la masa presei, pe Saint-Denis, la sfertul de finală Franța-Italia, eu dădeam cronica pentru Prosport.

În ultimii patru ani au murit Maradona, Pele și Beckenbauer

Ionuț Vulpescu, un autentic ministru al Culturii române, îmi trimite un text, în miezul nopții trecute și înțeleg că și lumea lui, care e mult mai tânără ca a mea, pleacă odată cu Beckenbauer. Cu Maradona, acum patru ani, cu Pele acum un an și ceva, cu Cruijff, acum șapte. Rămân undeva, în muzeu, la Madrid, tricourile lor, și Ionuț oferă și fotografia lor. Adio, singurului fotbalist care a pus eleganță într-un joc de golani!

Adio, geniilor! Adio, butoiașului atomic și adio lui Edson Arantes do Nascimento! Adio, Paolo Rossi! Adio, tuturor!
“Cum se numeau cei patru Beatles?”. Așa suna titlul unei piese de Stephen Poljakoff, pusă în scenă și jucată de Pittiș la Bulandra, acum 44 de ani, cam înaintea erei noastre, dar sigur în era lor.

Cum se numeau? Cruijff, Pele, Maradona, Beckenbauer. “Ca să ajungi un fotbalist de geniu, trebuie ca numele tău să sune într-un fel, cumva cosmic, dincolo de noi”, spunea nea Vanea. Și se dădea pe spate, în fotoliu, silabisind cu ochii închiși: Die-goo, Ar-man-dooo, Ma-ra-dooo-naaaa!

La plecarea în vis a uriașului Be-ken-ba-u-er, Ioan Chrilă, probabil, ar fi scris că pe Azteca, acolo unde el a fost martor ocular, Kaiserul a cerut permisiunea să urce în atac, a câta oară, Franz?, doar că lumea îl ține cu ea, înfășurat într-un uriaș bandaj alb, pentru a-l distinge de toți ceilalți, în eternitate, pe unicul om care a învins atacul cu apărarea.
Și ce atac! Dar ce apărare! Adio lumii tale, Franz! Adio lumii noastre, Der Kaiser!

Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, Facebook sau YouTube. Zi de zi ai conținut de ultimă oră din lumea sportului.