”Pentru un pumn de dolari”. Dan Ștefănescu, opinie despre plecarea lui Adi Mutu la Netfchi

Ani la rând s-a vorbit în fotbalul nostru despre instabilitatea conducătorilor, incapabili să gestioneze un club în mod profesionist. Să-i ofere stabilitate, credibilitate și predictibilitate, termenii favoriți ai celor care au dus naționala de râpă în ultimii ani.

Puțini antrenori au avut parte de sprijinul total pe care conducerea i l-a oferit lui Mutu. Fără a avea mare lucru în spate, în afara câtorva luni la Craiova și a altor câteva meciuri la echipa de tineret, ca să nu mai amintim de barajul câștigat cu mare noroc la Voluntari, fostul decar al naționalei a beneficiat de un cec în alb oferit de conducerea Rapidului.

Spre deosebire de alte momente, în care oamenii din birouri s-au grăbit să le facă pe plac suporterilor și au mazilit antrenori sub presiune, Șucu, Angelescu și Niculae au făcut zid în fața lui Mutu.

Niciodată văzut drept un succesor legitim al unei bănci la care au visat mulți rapidiști pur-sânge, deja fostul antrenor al Giuleștiului a putut lucra în liniște într-unul dintre cele mai fierbinți puncte ale fotbalului românesc.

Rezultatele n-au fost pe măsura așteptărilor și nici nu aveau cum să fie. Rapid s-a obișnuit în istoria sa centenară să fie mai mereu campioana de la anul. Dar mediocritatea afișată de jocul giuleștenilor nu a fost nicicând acceptată.

Alb-vișiniii au ratat cu grație toate obiectivele. Ba chiar au încercat, în mod caraghios, să mute centenarul, doar pentru a le putea oferi ceva fanilor. În afara unui spectacol întins pe multe ore, pe străzi și pe stadion, rapidiștii nu au rămas cu nimic altceva.

De când s-a întors în prima ligă, Giuleștiul s-a salvat lejer de la retrogradare, dar a ratat primele locuri din play-out și a rămas în afara barajului pentru cupele europene. Apoi, a prins play-off-ul, dar nu a contat absolut deloc în lupta pentru Europa, pe care a văzut-o doar în cantonamente, pentru că nici Cupa Românei nu a fost mai abordabilă.

Mutu, antrenat cândva de nume mari, precum Mourinho, Capello sau Prandelli, ar fi trebuit să pună în teren câte ceva din ceea ce se crede că ar fi putut învăța de la ”profesorii ” celebri pe care i-a avut.

În cele 17 luni petrecute la Rapid, cel mai consistent mandat de când s-a apucat de antrenorat, Mutu n-a reușit decât să replice, pe alocuri, răutatea pe care o au echipele lui Mourinho. Nimic altceva. Un joc la așteptare, în care un punct este mai bun decât nimic, motto incompatibil cu spiritul Rapidului, care a preferat întotdeauna o bară frumoasă unui gol urât.

Dugandzic a ieșit golgheterul campionatului în care Rapid a jucat lungă și pe-a doua, iar croatul a marcat mai bine de jumătate din cele 22 de goluri, din penalty. Un pas înainte față de sezonul precedent, în care Albu se număra printre golgheterii alb-vișinii, dar tot insuficient.

Nu neapărat pentru Rapid, ci pentru ceea ce ar putea însemna cariera de antrenor a lui Adrian Mutu. După 17 luni, Mutu lasă în Giulești doar amintirea victoriilor cu FCSB, dar asta a făcut și Andone, acum mai bine de un deceniu și n-a avut nevoie de un an și jumătate, ci doar de câteva luni.

”Il Fenomeno”, cum era poreclit pe când încânta lumea pe stadioanele din Serie A, a dat bir cu fugiții după o vară în care a tot încercat să schimbe sistemul de joc al unei echipe care, în ciuda tuturor încercărilor de a face un pas înainte, are puține argumente înaintea noului sezon.

Așteptările sunt mari, lotul este subdimensionat valoric, raportat la așteptări, și peste toate mai este și presiunea pe care o pun rapidiștii din tribune și din afara stadionului.

Genul de presiune pe care Mutu n-a mai suportat-o și de care a ales să scape fugind de-a dreptul către un fotbal care nu există. Tocmai el, ultimul fotbalist mare pe care l-am avut în Vest, a ales Estul. Pentru un pumn de dolari.

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google