Și dă-ne nouă circul cel de toate zilele...

Fix așa e și Superliga noastră cea de toate zilele. Ne rupem între noi, gata să ne urâm pe întregi generații, pentru tot felul de oscioare. Spargem, țipăm, totul în numele unor iubiri sufocante, care ne scot din beciuri, de care depind viețile noastre.

Suntem rapidiști, steliști, dinamoviști, clujeni, craioveni, când interesele converg, dragostea e nemuritoare, dar se usucă imediat ce nu mai putem face euro de pe urma ei. Punem în pușculiță sentimente, iar apoi o ducem la marginea servantei cu nonșalanța unei pisici.

Viețile noastre de suporteri sunt în alfabetul Braille pe care degetele nu-l înțeleg. Dramoletele se petrec între blocuri. Fericirile se numără întotdeauna în tristețile celui de lângă noi. Ne simțim mari doar pentru când ceilalți sunt mici.

Începe Superliga, ce nume aiuritor, și vom trăi din nou, ca în Ziua Cârtiței, aproape aceleași lucruri. Spectatori puțini, dar aprigi la mânie, fotbal amatorial, dar cu salarii babane, talkshow-uri despre scandaluri, dar poleite cu iluzia seriozității.

Și să vezi colți ascuțiți. Că de ce ungurii, că de ce rromii, că aia nu sunt Steaua, că ăilalți sunt în Groapă, miticii din București, provincialii de la coada vacii. De câțiva ani buni, fotbalul românesc este ca un copil uitat într-un carusel. Sigur că se bucură de luminițe și de cai, dar viața e în altă parte.

Azi începe un nou sezon de Superligă

Preocupați aproape exclusiv de cum părem între noi, să ne luăm și noi mașină, casă, cât mai scumpe, ca vecinii, am uitat de lumea care contează. Nu cred că mai există pe lumea asta vorbă precum: ”cel mai tare din parcare”. Superliga celui mai tare din parcare.

Și când te gândești că mai aveam puțin să ajungem campioni europeni la tineret, așa cum spera unul dintre cei care este uitat în carusel. Să te uiți atâția ani la fotbal și să nu înțelegi nimic din el nu este exclus. Așa cum mersul la concerte de muzică clasică nu te face dirijor.

Împăratul fotbalului românesc e gol, dar nici măcar în sensul poetic al oamenilor cu vocație care se mai trezesc alergând dezgoliți pe stradă. E gol de fotbal, e un pion al lor, trimis să fie împărat al nostru. Iar curtea sa n-are nici măcar un nebun care să spună, chiar și în parabole, adevărul. Are doar indivizi creați după calapodul “Lippi”.

Nimic nu ne va sta în cale să ne bălăcărim încă un an. O vom face cu voluptate, cu tușe groase, în singurul mod pe care-l știm. Clovnii, triști pentru că nu joacă un rol, vor fi aduși mereu în fața cortinei. Îi vor spectactorii, ni se va spune. Iar cei din urmă vor plăti bilet, îi vor înjura, se vor jura că nu-i plac pe clovni. După o săptămână îi vom găsi la locurile lor, anesteziați, pe spectatori.

Iar când va veni vorba să ne luptăm cu cei ale căror parcări sunt supraetajate, vom inventa din nou motive. Bugete, salarii, condiții, etc. Eșecurile sunt cronici anunțate. Victoriile, rare și întâmplătoare, sunt paiele prin care mai respirăm aer curat de sub… noroi. Fotbalul românesc e un pacient al unui azil din anii ’40, pe care unii îl țin legat de pat și-l îndoapă cu pastile. Un pacient rămas fără nicio rudă.

Citește și

“Stați liniștiți la locurile voastre!”. Cristian Munteanu scrie despre legătura dintre BAC și echipa națională Under21

“Stați liniștiți la locurile voastre!”. Cristian Munteanu scrie despre legătura dintre BAC și echipa națională Under21

Și dacă aceștia am fost mereu? Cristian Munteanu, radiografie amară după un rezultat care ne face să sperăm mai mult decât ar trebui

Și dacă aceștia am fost mereu? Cristian Munteanu, radiografie amară după un rezultat care ne face să sperăm mai mult decât ar trebui

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google