”Ziua Copilului Lamine Yamal”. De ce Marius Mitran crede că ibericul va câștiga Balonul de Aur

Luni, 28 septembrie, s-a încheiat votul celor care pot decide învingătorul, iar casele de pariuri dau o luptă între Kane și Lamine Yamal. “Balonul de Aur” al Mondialului, Rodri, se pare că va fi abia a patra opțiune, după Messi.

În fine, nu mai e mult și vom afla. Indiferent însă de rezultatul votului, cred că e important să spunem că, în perioada asta, sub ochii noștri, s-a petrecut și este în continuă creștere un fenomen care, dacă o va ține tot așa, va răsturna toate teoriile despre fotbal ca filosofie existențială. E vorba de ceea ce joacă Spania, de cum gândesc spaniolii lui De la Fuente că trebuie să se integreze mingea în traseele acestor campioni mai mondiali decât toți mondialii istoriei.

În avangarda jocului lor, un adolescent, care concretizează mișcarea, filosofia și literatura care ar putea ieși de aici.

Să mă justific, cumva.

Din 1975, când am văzut primul meci internațional din viața mea, România-Scoția, m-a dus tata că era Ziua Copilului, 1 iunie, mă tot minunez la ceea ce se întâmplă pe teren, când se întâmplă pe teren. De Ziua Copilului, atunci, tata mi-a cumpărat o minge adevărată de fotbal, originală, cum se zicea. 350 de lei a dat. Cu ea în brațe am văzut meciul, și am rămas cu imaginea lui Crișan, a accidentării lui Dudu Georgescu, un zbor care tocmai marcase pentru 1-0, și a lui Balaci, care a intrat în locul lui. Hai să vă spun și prima formație pe care am scris-o de atunci pe toate caietele școlare. (Eram într-a doua la ora meciului!): Răducanu - Cheran, Sătmăreanu II, Sandu Gabriel, Anghelini - Dinu, Dumitru, Dobrin - Crișan, Dudu Georgescu, Lucescu. Au mai jucat Balaci, cum am zis, și, pe final, Kun II, în locul lui Dobrin.

De la scoțieni l-am ținut minte zeci de ani pe McQueen, care ne-a egalat în ultimul minut. Era un fundaș central foarte înalt, a dat golul identic cu al lui Dudu, cu capul, bineînțeles. Multă vreme mai târziu am înțeles că fusesem martorul unui alt mare jucător, al lui “King Kenny” Dalglish, poate cel mai mare fotbalist din istoria mărețului Liverpool.

Nu l-am reținut. Dar de atunci, în timp, am descoperit, văzându-i de aproape, mă rog, cât de aproape se putea, pe mulți dintre cei mari. În 1977, pe Cruyff, în Ghencea, cu Barcelona, 3-1 pentru catalani, tot atunci pe argentinianul Ayala, cel cu părul lung, într-un Dinamo-Atletico Madrid, apoi pe Mario Kempes, în Trivale, în FC Argeș-Valencia. Pe Tigana, Tresor și Giresse în decembrie 1982, în Craiova- Bordeaux, pe neamțul Uli Stielike, în octombrie 1985, Sportul Studențesc-Neuchatel Xamax, 4-4, cu trei goluri ale lui Hagi și unul al lui Mircea Sandu, dar și cu unul al marelui Stielike, abia venit la elvețieni de la Real Madrid. Apoi, sigur, ca ziarist, pe toți, de la Zidane și Thierry Henry, la Del Piero, Messi și CR 7. Pe toți, absolut pe toți, la Mondiale, Euro sau Champions League.

Însă niciunul nu mi-a dat senzația de imponderabilitate, pe care o simt aproape concomitent cu o stare de hipnoză, atunci când văd ce face Lamine Yamal. Ce Dumnezeului face! De fapt, cum face ceea ce îi dă prin cap să facă! De fapt, cât de UȘOR face totul, totul, totul!

Pe Wembley, acum cinci zile, a pulverizat Anglia. Noaptea trecută, marți, la Sevilla, Spania a marcat după 90 de secunde și 25 de pase consecutive, cu Croația. Prin Lamine Yamal, bineînțeles. Care, după aia, a găsit timp să-i mai dea un gol lui Livakovic, colegul lui de la Barcelona. Așa, cred că de distracție, de Ziua Copilului, care pentru el e în fiecare zi. E campion al Spaniei, al Europei și al lumii și toate cifrele din istorie s-au întors în favoarea lui, însă el e atât de înfiorător de bun, că nici datele astea nu mai au vreun rost. E absolut clar că Maradona, și Messi și Cruyff, (ce chestie, toți cei trei cei mai mari fotbaliști din lume au fost jucătorii Barcelonei!) și cine mai vreți, nu au făcut la vârsta lui ce vedem la copil.

De 51 de ani, de la acea primă zi de vară, când am sărit în sus la zborul planat, nepământean, al lui Dudu, și de la cascada de fente din jocul lui Dobrin, care a ridicat în picioare un “23 August” arhiplin, duc după mine, din ce în ce mai greu, un sac de ani în care s-au ascuns marile secvențe pe care le-am trăit când am fost în stare să le trăiesc.

Multe dintre ele, poate prea multe, trăite fără să fie înțelese decât mai târziu. Așa e viața. Dar la copilul ăsta înțeleg!

Înțeleg că sunt minuni, că face minuni, că de fiecare dată, privindu-l, e ziua mea. Mă rog, a noastră.

Eu am o minge “originală, de trei sute”, în brațe, tata e cu mine, pe stadion e soare și atât de cald. Atât de cald!

Cred că aia, pe care o țin eu în brațe, e mingea, e “Balonul de Aur” pe care îl va lua, pe 26, în nici o lună, Lamine Yamal. Aia trebuie să fie. Așa povestea lui are un sens. Și ce sens!

Citește și

”România cealaltă”. Editorial Marius Mitran, după înfrângerea naționalei cu Suedia: ”Cea reală. Cea care contează”

”România cealaltă”. Editorial Marius Mitran, după înfrângerea naționalei cu Suedia: ”Cea reală. Cea care contează”

”Hagi către Nord”. Editorial Marius Mitran, înaintea debutului României în Nations League

”Hagi către Nord”. Editorial Marius Mitran, înaintea debutului României în Nations League

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google