”România cealaltă”. Editorial Marius Mitran, după înfrângerea naționalei cu Suedia: ”Cea reală. Cea care contează”
Galerie foto (1 fotografii): ”România cealaltă”. Editorial Marius Mitran, după înfrângerea naționalei cu Suedia: ”Cea reală. Cea care contează”
Marius Mitran | Publicat: 27.09.2026 20:35 | Actualizat: 27.09.2026 20:35
Un val greu de măsurat de neîncredere și chiar ură însoțește fotbalul românesc de foarte multă vreme. Am spus “neîncredere” doar pentru că am eu o fire sensibilă și delicată (!), în realitate e vorba mai degrabă despre un dispreț absolut la adresa a orice ce se poate transforma într-un succes, dar nu ajunge acolo din cauze reale ori presupuse.
Nu rata știrile, emisiunile și cele mai tari clipuri iAMsport.ro
Pentru că majoritatea nu știe, dar are și ea bănuielile ei. Așa era, pe vremuri, în Cișmigiu, în “colțul microbiștilor”, dar acolo era umor, era replică, era polemică, tot ce vrei era, dar nu era ură decât la adresa lui Ceaușescu. Destulă era.
Acum, rețelele sociale și conturile mai mult sau mai puțin false, voci fără vreo legătură cu fenomenul, toate contribuie la conceptul de “aflare în treabă la români.” Definiția acestei adevărate patologii de azi îi aparține genialului Petre Țuțea, dar cred că nici nea Petrică, 14 ani de temniță comunistă pentru un anumit popor, nu putea bănui amploarea conceptului. Mai bine! Mai bine pentru amintirea lui și mai rău pentru noi.
România a pierdut în Suedia, la limită, 1-2, primul meci oficial sub conducerea lui Hagi, în fața unei echipe superioare din toate punctele de vedere, nu le mai amintesc aici, s-au tot discutat diferențele uriașe, și instant s-a declanșat apocalipsa. O lume care nu e, din fericire, chiar cât o lume, a început să se priceapă iar la fotbal, așa cum, la orice luare de poziție, de pildă în tenis, se pricepe mai bine decât marii Ion și Ilie, mai bine chiar ca Simona Halep, nu vă mai amintesc cum era poreclită peste tot, chiar în vremea în care câștiga la Wimbledon ori la Roland Garros. “Albaneza!” Sau ați uitat? Eu nu am uitat nimic.
Noroc că Nadia Comăneci este cetățean american, iar țara ei de adopție chiar știe nu doar să-și prețuiască geniile, ci și să le apere. Altfel, pe la noi apar fel de fel de trucaje foto. Nadia, cea mai mare sportivă din întreaga lumii istorie, Nadia noastră, căreia redacția “iAMsport” i-a dedicat ultimul superb număr de revistă, cu ocazia aniversării a jumătate de secol de la celebra defecțiune a tabelei care trebuia să afișeze primul 10 olimpic în minunata sală Forum din Montreal… Am văzut live secvența, la televizorul nostru Stassfurt în alb și negru. Eram în vacanță. Nu am uitat!
Revin la înfrângerea de alaltăieri din meciul de la Solna. 1-2. Man, o rezervă la PSV Eindhoven, respectiv Gyokeres, vârful de atac al campioanei en-titre din cel mai puternic campionat al lumii, și Isak, al fostei camioane de acolo. Ei au fost marcatorii. Iar noi ne-am apărat cu doi fotbaliști de liga a doua, cei mai buni pe care îi avem. Totuși.
Arsenal și Liverpool. Ei. Dar de vină pentru că am pierdut este că Ianis Hagi a jucat cam slab. Slab, ce mai!
Și e și cine e. Și a avut și banderola de căpitan. De asta ne-au bătut suedezii. Și că Hagi nu are cum, mă, nu are cum!
Oameni care nu au trecut de un stadiu elementar de înțelegere a propriei cariere în viață, în caz că au ajuns, totuși, la un astfel de proiect personal de evoluție, judecă și calcă în picioare orice fărâmă de speranță. Nu sunt ziariști, care au tot dreptul să critice, să-și pună întrebări, să judece și să dea verdicte. Ei își asumă, ei semnează, ei au notorietate și expertiză. Destul de mulți, și experiență. Nu e vorba despre ei, ei fac corect ceea ce fac, scriu, spun. E meseria lor.
Nu, e vorba despre o masă de alți oameni, care ar putea defini o altă perspectivă critică. Una suspendată între ură și adevăr necunoscut, una care poate părea influentă și dominantă, dar care e, mai degrabă, zgomot.
Luni seară, fără spectatori în tribune, așadar pe o Arenă pustie, România va încerca să învingă Bosnia și Herțegovina.
O altă echipă superioară României, din toate punctele de vedere, datele concrete le puteți ușor găsi în orice statistică.
Dar nu despre statistici e vorba, ci despre suflet și despre speranță. România, în acest punct al evoluției ei, pe aceste coordonate încearcă să se sprijine acum: pe speranță, pe curaj, pe încredere, pe inteligență.
“Totul e numai încredere”, a spus Gică Hagi la conferința de presă de duminică, o zi înaintea unui meci mai important decât cel cu Suedia și decât, cred eu, multe din cele care vor urma. “Ei, jucătorii, să aibă încredere în mine, eu să am încredere în ei. Trebuie să avem unii în alții, trebuie să dovedim apoi curaj sută la sută!”
Cealaltă Românie, cea care are încredere și curaj, este însă și ea prezentă. Nu, nu la fel de violentă ca prima, dar mai atentă la nuanțe și, oricum, mai aproape de adevăr. Pe care, deocamdată, nu-l știe nimeni. Gică Hagi, în aceste zile, doar îl proiectează. Pentru că îl vede. Îl cunoaște. Știe drumul. E ca artistul de la circ, care încearcă să traverseze arena pe o sârmă, legată între doi stâlpi la mare înălțime. Numai că jos, cu mâinile pe stâlpi, unii îi tot strigă: “Nu vei reuși! Nu ești stare! Nu vei reuși niciodată!”, iar când artistul mai are un pas sau doi ca să încheie cu succes teribila încercare, cei de jos încep să împingă stâlpii de susținere, ca să-i provoace prăbușirea. Și pentru ca apoi să-i poată spune rânjind cu dispreț: “Ți-am zis noi că n-o să reușești!”.
“Cercul mincinoșilor”, minunata carte în care Jean-Claude Carriere povestește întâmplarea, cu sfârșit dramatic la el, acolo, lasă însă loc de speranță. Pentru că, îmi permit și eu, na, jos, alături de genialul artist, e o altă Românie.
Cea reală. Cea care contează.
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.






Cele mai citite






