30 de ani de la ziua în care, la Brno, începea legenda lui ”Il Dottore”

La Brno, Rossi l-a învins inclusiv pe Jorge Martínez „Aspar”, un pilot care avea deja patru titluri mondiale în palmares. Atunci nimeni nu putea ști că adolescentul italian exuberant, aflat în primul său sezon complet în Campionatul Mondial, avea să devină una dintre figurile definitorii ale motociclismului.

Valentino avea doar 17 ani și 170 de zile și concura la clasa 125 cc, însă începea deja să arate combinația care avea să-i caracterizeze întreaga carieră. Avea viteză, inteligență în duelurile directe, încredere aproape nelimitată și o capacitate extraordinară de a transforma fiecare cursă într-un spectacol.

Brno 1996, punctul zero al unei cariere extraordinare

Născut la Urbino pe 16 februarie 1979 și crescut într-un mediu în care competițiile pe două roți reprezentau aproape o moștenire de familie, Valentino Rossi ajunsese în Campionatul Mondial după ce demonstrase rapid că talentul său depășea nivelul competițiilor naționale.

Sezonul 1996 trebuia să fie, în bună măsură, unul de acomodare. Rossi a ieșit însă rapid la rampă. Iar victoria din Cehia avea să fie începutul unei ascensiuni aproape imposibil de oprit. Un an mai târziu, Rossi devenea campion mondial la 125 cmc. A urmat promovarea la 250 cmc, unde, după perioada inevitabilă de acomodare, a câștigat un nou titlu mondial în 1999. Apoi, marea provocare, Clasa 500. Unde avea să înceapă transformarea talentului excepțional într-o legendă.

Campion în patru ere tehnice

Cariera italianului a traversat schimbări tehnologice enorme. A câștigat campionate mondiale la 125 cmc și 250 cmc, apoi a cucerit titlul în clasa supremă a motocicletelor de 500 cmc în doi timpi.

Când aceasta a fost înlocuită de noua eră MotoGP și de motoarele în patru timpi, Rossi a continuat să câștige. Puțini sportivi au avut șansa să traverseze transformări tehnologice atât de importante. Și mai puțini au reușit să rămână reperul competiției înainte și după ele.

Rossi a putut fi extrem de rapid pe motociclete radical diferite, într-un sport în care stilul de pilotaj trebuie adaptat caracteristicilor motorului, frânei de motor, pneurilor, electronicii și comportamentului șasiului.

115 victorii și 235 de podiumuri

De la Brno 1996 până la retragerea sa, la Valencia, pe 14 noiembrie 2021, Rossi a disputat 432 de Mari Premii, a câștigat 115 dintre ele și a urcat de 235 de ori pe podium. În vitrina sa au ajuns nouă titluri mondiale.

Dar poate mai relevantă decât suma succeselor este perioada pe care acestea au acoperit-o. Rossi a concurat împotriva mai multor generații de piloți, de la adversarii întâlniți în epoca 125 și 250 cc până la starurile MotoGP din anii 2000 și, ulterior, la generația lui Marc Márquez.

A câștigat pe circuite cu personalități complet diferite: Assen, Mugello, Jerez, Phillip Island, Barcelona, Laguna Seca sau Suzuka. De altfel, din cele 33 de circuite pe care a concurat de-a lungul carierei sale în Campionatul Mondial, doar trei i-au refuzat victoria: Circuit of the Americas de la Austin, MotorLand Aragón și Red Bull Ring.

Și, dincolo de palmares, mai există un motiv pentru care Valentino Rossi a devenit o legendă. Înaintea lui existaseră campioni uriași, personaje fascinante și rivalități memorabile. Rossi a reușit însă să combine toate aceste ingrediente într-un mod care se potrivea perfect unei perioade în care sportul devenea tot mai global.

Numărul 46, galbenul fluorescent, grafica extravagantă a căștilor, gesturile după victorie și modul elaborat în care sărbătorea orice triumf au devenit elemente ale unei identități recognoscibile instantaneu. Pentru că Rossi înțelesese intuitiv ceva esențial, faptul că publicul nu urmărește doar motociclete, ci oamenii care le pilotează.

De aici a apărut porecla Il Dottore (Doctorul), spectacolele pregătite după victorii și rivalitățile transformate în adevărate seriale sportive. Valentino putea fi ironic, teatral, provocator și, uneori, nemilos psihologic cu adversarii. Dar când semaforul se stingea, spectacolul era susținut de o viteză autentică.

Rivalitățile care au definit MotoGP

O mare parte din ceea ce a însemnat mitul Rossi s-a construit în jurul adversarilor săi. Sete Gibernau a devenit rivalul uneia dintre cele mai intense perioade ale primei părți a carierei sale în MotoGP. Casey Stoner a reprezentat provocarea unei generații noi și a unei Ducati capabile să-i pună probleme serioase. Jorge Lorenzo a transformat rivalitatea într-un război purtat inclusiv în interiorul aceluiași garaj Yamaha.

Apoi a apărut Marc Márquez. Dacă primele rivalități contribuiseră la construirea personajului Rossi, confruntarea cu Márquez a produs una dintre cele mai controversate perioade din istoria modernă a MotoGP.

Sezonul 2015 a schimbat definitiv relația dintre cei doi. Argentina, Assen și, mai ales, Sepang au devenit capitole ale unei confruntări care a depășit simpla luptă pentru poziție. Rossi se afla în cursa pentru ceea ce putea deveni al zecelea său titlu mondial, iar conflictul cu Márquez a explodat într-un moment în care fiecare punct putea decide campionatul.

Ecourile acelui sezon se aud și astăzi. Este, probabil, cea mai bună dovadă a dimensiunii pe care o căpătase personajul Valentino Rossi. În jurul său nu mai existau doar curse. Existau tabere, controverse și dezbateri care continuau mult după coborârea steagului în carouri.

Assen 2017, ultima dată pe cea mai înaltă treaptă

Una dintre cele mai dificile perioade din cariera italianului a început după Marele Premiu al Malaeziei din 2010 și a inclus aventura complicată alături de Ducati. Au trecut aproape trei ani până când italianul a câștigat din nou, la Assen, în 2013.

Patru ani mai târziu, tot ”Catedrala” avea să găzduiască ultima sa victorie. Pe 25 iunie 2017, la 38 de ani și 129 de zile, Valentino Rossi câștiga pentru ultima dată un Mare Premiu. Pe podium se afla și Marc Márquez, clasat al treilea.

Rossi nu știa atunci că aceea avea să fie victoria cu numărul 115 și ultima. Avea să mai concureze încă patru sezoane.

Valencia 2021, ultima cursă

Pe 14 noiembrie 2021, la Valencia, povestea începută cu 25 de ani înainte la Brno ajungea la final. Valentino Rossi avea 42 de ani și 271 de zile. A terminat cursa pe poziția a zecea, dar rezultatul era aproape irelevant. Weekendul devenise o celebrare a unei cariere și, într-o anumită măsură, a unei întregi perioade din istoria motociclismului.

Tribunele galbene, numărul 46 și omagiile venite din întreg paddockul arătau dimensiunea fenomenului. Rossi nu mai era doar fostul campion care își încheia cariera. Era pilotul în jurul căruia crescuse o generație de suporteri.

La 30 de ani după Brno 1996, poate cea mai interesantă întrebare nu este câte recorduri ale lui Valentino Rossi vor supraviețui. Pentru că recordurile există pentru a fi depășite. Marc Márquez a ajuns la rândul său la nouă titluri mondiale, iar alte generații vor continua inevitabil să rescrie statisticile MotoGP.

Influența lui Rossi este însă mult mai greu de cuantificat. El a demonstrat că un pilot poate deveni mai mare decât rezultatele sale. A făcut din numărul 46 unul dintre cele mai recognoscibile simboluri din motorsport, a contribuit decisiv la popularizarea globală a MotoGP și a schimbat relația dintre pilot și public. Iar moștenirea sa continuă inclusiv prin piloții formați în jurul proiectelor sale și prin prezența numelui VR46 în competiție.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google