Rapid. Cei care nu uită! Marius Mitran, impresionat de spectacolul de pe Arena Națională

Unde vrei să ajungi?

Oamenii sunt încă mulți la porți, câteva sute se strâng în fața lifturilor, pe la etaje, râd, se strigă, își reamintesc istorii amuzante ori refac golurile lui Rrahmani, Krasniqi și Iacob pe secvențe, pe timpi și pe spații.

Nu a trecut nici o oră de la sfârșitul meciului și acest 4-0 pare a fi nu doar intrat definitiv în memorie, ci și cel mai lesne de explicat scor din lume. Pe principiul vechilor filme de acțiune pe care le știi pe de rost încă din copilărie. “Un fleac, i-am ciuruit!”. Deși nu a fost deloc așa.

În realitate, a fost mult mai rău. Ori mult mai bine, depinde de ce parte a judecății încerci să fii. A pierdut net FCSB acest duel ori l-a câștigat devastator și implacabil Rapidul?

Poți să-ți aprinzi o țigară, de-acum, chiar aici pe trepte, la intrarea principală, să iei ceva distanță de grupurile de reporteri, din care, acum vreo treizeci de ani, făceai și tu parte, și să îți pui gândurile în ordine.

“Decantăm, Sfinxule, decantăm!” suna o replică celebră dintr-un film pe care l-ai pierdut odată cu tinerețea, cu liceul, cu anii, cu viața, aproape. Te grăbești acum? Abia acum?

Unde vrei să ajungi?

Rapid are o sută de ani de viață, dar viața Rapidului poate fi socotită mai degrabă în fapte decât în ani. Iar faptele, niciodată uitate, sunt de mult generatoare de substantive comune care, în acest caz, par a deveni proprii. Și care dor.

Suferință. Nedreptate. Pierdere. Amenințare. Plecare. Oprimare. Rezistență. Cutremur. Prăbușire. Revanșă! Dar, mai cu seamă, Renaștere.

E un cuvânt care ascunde în el un mod propriu de a înțelege viața noastră comună. Acum, că Iacob a demonstrat că e cel mai bun fundaș central din țară, acum că Hromada e clar că e cel mai bun închizător din România, acum că ți-a ajuns jarul țigării până la degete, acum încearcă să înțelegi ce ai trăit, dar, mai ales, ce ai văzut și ai auzit.

Pentru că Rapid e o pictură de acum un veac. Și un cântec perpetuu.

Dar și o planșă pe care Bergodi, acest italian cu surâs de actor de la Cinecitta, a imaginat scheme, a construit atacuri devastatoare, a stabilit culoarele de apărare, apoi i-a pus pe băieții lui să învețe totul pe de rost și să înghită, la intrarea pe teren, foaia cu ce are fiecare de făcut.

Altfel nu aveau cum să nu uite chiar nimic! Pricepi? Capisci? Că dacă n-ai înțeles, e bine să mai rămâi un pic aici, pe trepte.

Unde vrei să ajungi?

Rapid-FCSB, 4-0, carevasăzică. În zecile de cartiere ale Bucureștilor, în balcoane, la pauză, s-a respirat greu. Steliștii încă mai sperau, rapidiștii aproape că nu credeau. Deși știau! Toți aveau însă certitudinea că nimic nu era jucat. Deși era…

Golul lui Iacob venise prea simplu, fusese o marcă înregistrată, desigur, dar prea ușor. Centrarea lui Papeau perfectă, desprinderea lui Iacob, la fel. Abia golurile lui Rahmani sunt complicate, primul ca voleurile stop ale lui Ilie Năstase, pe vremuri, doar că fără rachetă și cu piciorul e ceva mai greu, cel de-al doilea ca al lui Modric. Rapid, ca Realul? Nu ți se pare că exagerezi?

Unde vrei să ajungi?

Premieri, miniștri, milionari, miliardari, i-ai văzut pe toți în loje. Dar nu i-ai auzit, pentru că la Rapid se aude, dintotdeauna, doar mulțimea, poporul. “Es el equipo del pueblo, senor!”. Si, senor!

Echipa poporului care încă mai crede. Care, de fapt, a crezut dintotdeauna. Că țara lui trebuie să arate altfel, că țara lor e și a lui, că a lui e și a lor.

Nu vreau să ajung nicăieri, jur! România ar vrea să ajungă, cumva, undeva.

Ultimul capitol, golul lui Krasniqi și apărarea lui Bădescu și Săpunaru.

Golul lui Krasniqi e fotografia mișcată, adică în mișcare vreau să spun, deși nu-i totuna, a Peluzei Nord conduse de Bocciu, un om care sună mereu atacul. Oferă viteza, muzica și versurile. Forța. Emoția.

Desprinderea de adversar, execuția în direct și fascinația victoriei, toate de acolo vin. Datoria lui și băieților lui, Rapid va trăi un paradox, cât de curând: nu va mai avea un stadion propriu. Ci stadioane!

Altfel, Săpunaru, cel mai în vârstă din Ligă, și Bădescu, cel mai tânăr, au blocat, au respins, au împins jocul în față. Trecutul și viitorul au ținut prezentul în picioare.

Dincolo, la FCSB, nimic de zis, oricâte țigări ai aprinde, ca să-ți limpezești mintea și să cauți în spate să vezi ce s-a întâmplat.

Pe scurt, Oaidă și Hromada, acest Didier Deschamps de acum un sfert de veac, au amăgit, au strâns și închis într-o mare cutie “sala mașinilor” unde altădată manevrau Șut și Olaru.

Florinel Coman nu a existat. End of story. Nu am concluzii, nu am nimic.

Unde vrei să ajungi?

Rapid începe lupta finală de pe locul doi, FCSB rămâne prima, și va fi tot acolo și după etapa de la sfârșitul săptămânii viitoare. Are patru puncte avans, ceea ce înseamnă enorm sau înseamnă nimic.

Zece etape în față, cu trei echipe care sunt la mâna lor în lupta la titlu, cu alte trei care pot deturna pe oricare alta din oricare drum. Ce va fi?

Nu știu. Văd doar că luminile duble ale farurilor sunt mai rare, e aproape de miezul nopții, e târziu și mai am în pachet o singură țigară. Afară e deja frig, e de plecat, în sfârșit, către casă. A fost Rapid-FCSB 4-0 și o singură întrebare, ultima, simt că trebuie să pun.

Unde vrea să ajungă Rapid?

Acolo unde, probabil, deja a ajuns. Pentru că Rapid este nu doar unde voia, ci unde era locul său. De o sută de ani. E deja acolo! Verticală, vișinie, limpede, orgolioasă, iat-o că se bate! A ajuns unde merita. Fără să ceară nimic nimănui.
Și, mai ales, fără să uite ce-a trăit. E acolo. E aici. E peste tot.

Cine o mai poate opri? Aceasta e, de fapt, întrebarea.

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google