Ștefan Beldie: ”5 motive pentru care ești fascinat de antrenorii duri”

Anul acesta, informațiile de gen au apărut chiar înainte de deplasarea echipelor.

Kopic de la Dinamo a fost anunțat încă de la prezentare drept un antrenor care va produce inclusiv un șoc fizic lsa echipă, iar neamțul Stork de la Sepsi i-a anunțat pe jucători că vor trăi un cantonament mai tare decât sunt obișnuiți.

E de așteptat ca și Dorinel Munteanu la Oțelul sau Neubert la FCSB să producă material pentru același tip de știri.

Iar dacă pregătirea nu va fi suficient de dură, aproape sigur vor apărea informații conform cărora diverși antrenori vor bate cu pumnul în masă în legătură cu diverse aspecte care-s în neregulă - întârzierea banilor, a transferurilor, a atitudinii jucătorilor etc.

Sau vor da afară jucători pentru că așa-s antrenorii duri – taie în carne vie!

În paralel, o parte importantă a celor care urmăresc fenomenul vor simți un fior de plăcere în fața acestor manifestări și chiar vor afirma în zonele de comentarii ale site-urilor de sport sau pe social media că așa trebuie procedat.

Sau măcar vor lăuda antrenorii „duri” și-i vor invita să rezolve problemele de atitudine întâlnite inclusiv la echipa lor favorită.

De ce se întâmplă asta?

Mai jos ai 5 dintre cele mai importante motive care duc la glorificarea antrenorilor care “pun biciul pe jucători”.

1. Pentru că fotbaliștii câștigă mult și muncesc puțin

Această credință este naturală în multe societăți.

Cu cât există mai multă încărcătură socialist-comunistă în mentalul colectiv, cu atât e mai greu de acceptat că succesul financiar al unor meserii așa-zis ușoare ține de alegeri, talent și muncă rar văzută pe de-a-ntregul.

Normal, e greu de acceptat că un om care dă picioru-n minge merită ceea ce primește atunci când e plătit cu multe mii sau chiar cu zeci de mii de Euro lunar în România.

Asta și pentru că cei care vor dreptate economică se concentrează prea mult asupra banilor altora - Hagi, Becali, Rotaru, Varga, Șucu, Mititelu etc. - și prea puțin asupra propriilor bani.

Mai exact, se concentrează pe cum își cheltuiesc niște privați banii în loc să fie profund revoltați de felul în care diverse instituții de stat le cheltuie lor banii - MAPN, primării etc.

Din cauza acestei optici defectuoase, diverși ar vrea ca cei care fac atât de mulți bani să facă niște eforturi mai mari decât cele obișnuite și să vadă pe propria piele ce-nseamnă să-ți fie greu, bla-bla, bla-blum.

2. Pentru că Reghecampf și Neubert au creat senzație la Steaua cu generația super muncită a lui Chiricheș, Pintilii, Bourceanu, Chipciu, Tănase, Adi Popa etc.

Ai văzut ce-am făcut aici?

I-am spus Steaua echipei lui Becali și l-am introdus pe Adi Popa în enumerare nu doar pentru că merita, ci și pentru a nu-l supăra că echipa sa se numea așa în acele vremuri.

În fine, ideea este că în ultimii 30 ani, acea generație a fost singura capabilă să facă față fizic unor adversari de calibru din fotbalul european.

Și nu doar să le facă față fizic, dar de multe ori să-i și domine, chestiune pe care nici măcar generația "eurofantastică" a lui Rădoi, Nicoliță, Goian n-a reușit-o decât pe alocuri.

Iar asta s-a datorat nu doar antrenorului Reghecampf și preparatorului fizic Neubert, ci și caracterului acelui grup de jucători.

Altfel, după cum a mărturisit Florinel Coman, astăzi nu mai e cu Neubert ce a auzit el c-a fost în trecut:

„Atunci erau jucători care puteau să ducă antrenamente de forță, erau Pintilii, Bourceanu, ei erau altfel. Acum, cu ceea ce are Neubert aici, nu cred că poate să lucreze la fel ca în perioada aceea”.

Totuși, nivelul fizic atins atunci de echipa lui Reghecampf a fost atât de impresionant încât fanii FCSB și-ar dori ca așa ceva să se repete, iar fanii altor echipe ar vrea ca și ai lor să poată fizic ce-au putut “ai ălora”.

3. Pentru că bătaia e încă ruptă din Rai pentru mulți dintre noi

Cultural, suntem o "țară de bătaie".

De bătaie încasată, desigur.

Normal, lucrurile s-au mai schimbat, dar violența împotriva copiilor este considerată încă o formă eficientă de educare.

Prin urmare, o parte dintre cei care au fost ei înșiși victime ale unor astfel de tratamente din partea părinților / adulților ajung să transmită “tradiția” mai departe.

Vorba ceea, un copil mai trebuie altoit din când în când.

Sau unde dă mama, crește.

Sau alte idioțenii de gen care însă sunt atât de bine lipite pe pereții minții multora încât sunt ușor translatate în viața de zi cu zi.

De asta, când acești oameni văd că fotbaliștii (copiii) nu-și fac treaba, sunt încântați de ideea unui antrenor (părinte) care să-i pună la punct.

Uneori, inclusiv niște palme date la pauză ar fi o soluție de mobilizare, dar pentru cei mai moderni în gândire niște ședințe de antrenamente finalizate cu ședințe de vomitat pot fi de ajuns.

4. Pentru că avem reflexul de-a gândi pe termen foarte scurt

Când ne lipsesc vreo 50 ani de capitalism din istoria ultimei sute de ani, e firesc să nu avem reflexul gândirii pe termen lung.

Plus că o bună parte a succesului răsunător din anumite industrii este văzut de cele mai multe ori drept o formă de îmbogățire instant, fără merite deosebite.

Îmi vin în minte imobiliarele pentru cei din generații oarecum mai vechi sau domeniul noilor tehnologii pentru cei mai tineri – ex. ridicarea unor îmbogățiți ai super expunerii (influenceri de toate felurile) sau speculanții banilor aparent virtuali (criptomonede).

Ideea de-a da lovitura este fascinantă în sine, iar a da lovitura este aproape întotdeauna percepută drept o chestie care se întâmplă peste noapte, ca-ntr-un film de la Hollywood - eroul câștigă la loto sau capătă niște super puteri ca urmare a infectării cu cine știe ce virus.

Niciodată a da lovitura nu pare a implica cine știe ce plan, cine știe ce eforturi, cine știe ce consum nervos / fizic.

De asta, mulți dintre cei care ne uităm la fotbal avem pretenția ca echipa noastră să câștige acum, nu mâine. Iar un antrenor dur este des asociabil cu obținerea unor rezultate-instant.

5. Pentru că nu avem habar cum se formează psihologic motivația reală a jucătorilor

Știi când o echipă câștigă un meci după ce în prima repriză a fost condusă chiar cu două-trei goluri diferență?

Și știi când apar apoi informații în presă că la pauză s-au întâmplat lucruri spectaculoase care au schimbat soarta partidei?

Gen antrenorul a urlat, a spart totu-n vestiar.

Jucătorii au fost impresionați.

Au ieșit apoi pe teren și au întors rezultatul...

Genul acesta de povești ne plac din tot felul de motive. Inclusiv unele despre care nu-ți vorbește nimeni ca să nu te ofenseze cumva.

De exemplu, ne plac aceste răsturnări de situație inclusiv pentru că nu sunt altceva decât simbolul reușitei celui mic (cel condus la pauză) împotriva celui mare (cel care avea avantaj net).

Cu cât ne percepem mai slabi, cu atât suntem mai încântați de ideea ca ceva special să se întâmple și să devenim peste noapte puternici.

De asta, Hollywood-ul are atât de multe povești ale acestui gen de reușită. Iar clienții filmelor nu sunt cu prioritate cei bogați / puternici, ci cei mulți și nebogați și neputernici.

În fine, revenind la antrenorii care reușesc prin "duritatea" să producă astfel de evenimente...

Au o uriașă problemă când se comportă așa - își epuizează rapid resursele.

După 3-4 situații în care țipă și sparg, nu mai impresionează pe nimeni. Apare o adaptare a jucătorilor la stimulii respectivi și nu se mai simte nimeni mișcat de spectacolul pe care-l face durul vestiarului.

În limbaj de vestiar, echipa se duce în cap.

Amin.

E nevoie de un alt dur pentru o resuscitare.

---

Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.