EXCLUSIV | David Tremayne, jurnalist F1: “Senna era foarte conștient de mortalitate în acel weekend”. Povestea celor 37 de secunde în care brazilianul a tăcut

David Tremayne este unul dintre marii cunoscători ai Formulei 1. Cu o carieră ce se întinde pe mai mult de trei decenii, britanicul face parte din Hall of Fame-ul jurnaliștilor din motorsport. Iar dacă nu mă credeți, să știți că așa este prezentat pe site-ul oficial al F1.

Peste 525 de Mari Premii la activ, peste 50 de cărți de motorsport publicate. Una dintre ele "Echoes of Imola", vorbește despre cursa tragică din Marele Premiul pe atunci, al statului San Marino. În 1990, 2001 și 2004 a fost câștigătorul premiului de <Jurnalist al anului> acordat de Guild of Motoring Writers.

David Tremayne: "Am stabilit să luăm cina cu prietenii..."

Astăzi, 19 mai 2024, cu câteva ore înainte de cursa de la Imola, David a acordat un interviu jurnalistului Cristian Munteanu, în exclusivitate pentru iAMsport.ro.

Acum 30 de ani, aici se petreceau trei accidente oribile. Rubens Barrichello a lovit parapeții de protecție în joia cursei, apoi, pe 30 aprilie, în calificări, Roland Ratzenberger a decedat după ce monopostul Simtek a avut o problemă cu aripa față.

Pe 1 mai 1994, în cursă, Ayrton Senna a pierdut controlul Williams-ului în curba Tamburello și, la o viteză de peste 210km/h, s-a izbit de zidul de beton. Brazilianul a decedat la spitalul Maggiore din Bologna, câteva ore mai târziu.

Salut, David. Știu că ești la Imola, în dimineața cursei, deci timpul este foarte prețios. În plus, este un moment dificil chiar dacă s-a petrecut acum mai bine de 30 de ani. Din interviurile și din cărțile pe care le-am citit, mi-am format ideea că Roland Ratzenberger era un tip foarte simpatizat în paddock. Este adevărat?

Absolut. L-am întâlnit pentru prima dată în Formula 3 britanică, în 1987, și l-am găsit fermecător. Însă era și foarte hotărât. Avea multe caracteristici pe care le admir la piloții adevărați. A fost popular în Marea Britanie pentru că a câștigat Formula Ford și datorită personajului de televiziune Roland Rat.

Era inevitabil ca el să fie legat de acest personaj de către mulți fani. Fiului meu cel mare, care la acea vreme avea trei ani, îi plăcea să îi spună: <Roland Ratzenberger și cartofi prăjiți și fasole>, iar Roland îi oferea acel râs adânc al lui. Avea întotdeauna timp pentru fiul meu.

Când am intrat în paddock-ul de la Imola, în ziua de joi a acelui weekend din 1994, cineva m-a bătut ușor pe spate și, când m-am întors, era el. Nu ne mai văzusem de ceva vreme. Ne-am îmbrățișat și am râs pentru că, în sfârșit, ajunsese în F1. Am stabilit să luăm cina cu prietenii în acea sâmbătă seara...

Roland a fost un tip minunat, iar până în ziua de azi punem mereu numele lui pe primul loc atunci când scriem despre tragediile care au făcut din San Marino ‘94 unul dintre cele mai negre weekend-uri din motorsport. Personal, mă jignește dacă oamenii îl așază în umbra lui Ayrton.

Gerhard Berger spunea despre moartea lui Senna că a fost ca și când <soarele s-ar fi prăbușit de pe cer>. A fost Senna fiul Formulei 1 care a zburat cel mai aproape de cer, ca miticul Icar?

Cred că ar fi nedrept față de mulți dintre ceilalți piloți care și-au pierdut viața să îl scoatem în evidență pe Ayrton în acest fel, ca și cum el ar fi fost singurul mare star care a plătit cel mai mare preț. Mă gândesc în special la Gilles Villeneuve, care avea un nivel similar de talent și determinare.

Cred că este mai corect să sugerăm că acești piloți au dansat atât de aproape de limita riscului, încât posibilitatea unui accident era poate mai mare decât în cazul lui Jim Clark, de exemplu, pe care mulți îl trec astăzi cu vederea și pe care eu personal îl consider cel mai bun dintre toți.

În cazul lui, era atât de fin și de bun încât întotdeauna a făcut să pară ușor și ca și cum nu ar fi fost niciodată la limită, chiar și atunci când era; un accident fatal a fost imposibil de crezut atunci când s-a întâmplat. Jackie Stewart l-a comparat cu echivalentul bombei atomice în cursele de mașini.

Cu Ayrton și Gilles, care trăiau întotdeauna vizibil la limită, exista întotdeauna o mică șansă ca, într-o zi, zeii să nu mai zâmbească la intruziunea continuă a piloților pe soarele lor.

Cu toate acestea, pentru toți, zilele în care au fost pierduți sunt precum cele în care o lumină strălucitoare s-a stins. Într-adevăr, ca și cum soarele ar fi picat de pe cer. Dar așa s-a simțit și cu mulți alți piloți. Zilele în care frații noștri au căzut...

D. Tremayne: "Profesorul Watkins l-a sfătuit să lipsească de la cursă"

Din poveștile pe care le știi, după atâtea decenii în Formula 1, ce l-a făcut cu adevărat special pe Senna, dincolo de talentul său uimitor?

Au fost doi Senna. Competitorul era total dedicat, iar acest angajament era de temut când era observat îndeaproape. El intra în detalii minuțioase cu fiecare aspect al cursei, nu doar din punct de vedere al pilotajului, unde avea o abilitate extraordinară de a găsi aderența pe care alții nu o puteau găsi.

Martin Brundle sugerează că o putea prezice "înainte și în timpul virajelor", în timp ce piloții mai puțin buni o calculau "în timpul și după". De asemenea, era renumit pentru durata ședințelor sale de analiză, în care își chestiona inginerii la nesfârșit, asigurându-se că înțelege totul și analizând datele pentru a vedea unde ar putea găsi acele <zecimi> în plus.

Era, de asemenea, necruțător atunci când trebuia să fie, uneori mult prea mult. A legitimat un pilotaj agresiv și intimidant, care a depășit cu mult ceea ce era acceptabil în epoca modernă, după cum au demonstrat-o incidentele sale cu Alain Prost la Suzuka și în alte locuri.

A avut o capacitate uimitoare de a se convinge pe sine, în momentul respectiv, că nu a greșit. Niciodată. Dar acesta a fost, de asemenea, războinicul curajos care a mers atât de repede la Jerez imediat după accidentul masiv suferit de Martin Donnelly acolo în 1990.

Celălalt Senna a fost aproape antiteza pilotului, un umanitar blând în afara cockpitului, care a vrut să-și ajute compatrioții fără bani și a cărui familie a creat ulterior Fundația Senna.

A fost singurul om care s-a oprit pentru a-l ajuta pe Erik Comas când a suferit accidentul la Spa (n.r. – Francorchamps) în 1992, care a vizitat locul coliziunii lui Martin Donnelly, care a vrut să știe totul despre toate aspectele sportului său, indiferent cât de mult i-ar putea tulbura psihicul, care a ascultat fiecare sfat pe care profesorul Sid Watkins l-a transmis despre ce trebuie făcut în astfel de situații.

Crezi că mesajul pe care i l-a dat lui Alain Prost, marele său rival, în ziua cursei de la Imola, a fost legat de decesul lui Roland? Simțise Senna că totul - certurile, neînțelegerile - e lipsit de importanță în fața morții?

Cred că Ayrton a fost într-o situație foarte conflictuală în acel weekend. Avea presiuni din partea familiei, care nu era de acord cu iubita sa, Adriane Galisteu, - s-a certat cu fratele său mai mic, Leonardo, pe această temă -, era foarte îngrijorat de performanțele Williams-Renault-ului său și, de asemenea, de controversa legată de faptul că Benetton folosea controlul tracțiunii (n.r. – lucru interzis de regulament) - era convins că da, după ce a ascultat mașina lui Michael Schumacher pe tot parcursul recentului GP al Pacificului - și, bineînțeles, de moartea brutală a lui Roland.

După cum știm, profesorul Watkins l-a sfătuit să lipsească de la cursă, dar, desigur, pilotul din el era mult prea dedicat pentru a lua în considerare acest lucru.

Nu sunt sigur că ar fi crezut că totul este lipsit de sens, dar cred că era foarte conștient de mortalitate în acel weekend și plănuia să poarte discuții la Monaco cu ceilalți piloți despre măsuri sporite de siguranță.

David Tremayne: "Nu l-am admirat niciodată mai mult decât atunci"

Când l-ai apreciat pe Senna cel mai mult? Atunci când era pe pistă și era uimitor sau în situații din afara Marilor Premii?

Îmi plăcea să-l urmăresc sâmbătă după-amiaza. Pe atunci exista o sesiune de calificări vineri după-amiază și o a doua sâmbătă. Îl urmăreai ca sub o vrajă cum se lupta pentru pole-position și, de multe ori, îl obținea cu o demonstrație uluitoare. Și, de cele mai multe ori în curse, în afară de cele în care pilota intimidant. Îl supăram scriind că mi se părea dezamăgitor ca un campion atât de talentat să conducă așa.

Amândoi am trăit o poveste incredibil de umană și de puternică psihologic. Trebuie să rămâi cu amintirile frumoase Alain Prost, de patru ori campion mondial F1

Dar ceea ce m-a fascinat cu adevărat a fost atunci când l-am întrebat despre mersul la locul accidentului lui Martin Donnelly. Și acele ture, menționate mai sus, pe care le-a făcut atunci când sesiunea de calificări s-a reluat după ce <dovezile> teribile ale accidentului fuseseră măturate, împreună cu cariera promițătoare a lui Martin, dar nu, din fericire, și viața lui.

Întotdeauna am crezut că Ayrton s-a dus la locul accidentului pentru că avea nevoie să privească în <groapa neagră> pentru a învăța tot ce putea despre F1, chiar și lucrurile rele, și că apoi s-a dus să <rupă> circuitul de la Jerez, pentru a dovedi că acesta nu poate distruge spiritul uman.

Într-un interviu acordat la Adelaide, în 1990, l-am întrebat dacă nu cumva și-a demonstrat ceva la Jerez.

I-a luat 37 de secunde pentru a răspunde. Trebuia să te străduiești să-i auzi vocea, iar ochii îi erau umezi. Atmosfera din camera lui de hotel era absolut electrică.

“Pentru mine însumi”, a spus el în cele din urmă. ”Am făcut-o pentru că așa ceva se poate întâmpla oricăruia dintre noi. Știam că este ceva rău, dar am vrut să văd cu ochii mei. După aceea, nu știam cât de repede puteam să pilotez”. A făcut o pauză, apoi a adăugat: ”Sau cât de încet”. Cumva, faptul că era Ayrton Senna cel care le spunea a adăugat atât de multă gravitate acelor trei cuvinte în plus.

Nu am respirat pentru 11 minute și jumătate. Am lovit zidul la peste 278km/h Martin Donnelly, fost pilot de f1

A trebuit să fie extrem de curajos ca să facă asta? Acum ochii îi înotau în lacrimi. “Ca pilot de curse sunt unele lucruri prin care trebuie să treci, să te descurci. Uneori nu sunt umane, dar totuși treci prin ele și le faci doar din cauza sentimentelor pe care le simți conducând, pe care nu le ai în altă profesie. Unele dintre lucruri nu sunt plăcute, dar pentru a avea parte de cele frumoase, trebuie să le înfrunți”.

Ei bine, cu siguranță le-a înfruntat în acea zi. Și, indiferent de testul dur de curaj și onoare la care s-a supus, l-a trecut cu brio. Nu l-am admirat niciodată mai mult decât în acele momente. Și niciun interviu pe care l-am luat vreodată, înainte sau după aceea, nu a fost la fel de emoționant și de pătrunzător ca acela.

David Tremayne: "Ar fi și extrem de nedrept"

Dintre piloții pe care i-ai întâlnit tu în cele peste trei decenii de când ești în F1, cine îi poartă un respect religios lui Senna?

Cred că Lewis Hamilton. El a spus întotdeauna că Ayrton a fost eroul său și că a exercitat cea mai mare influență asupra sa și l-a menționat cu un respect profund ori de câte ori a egalat sau a depășit recordurile acestuia. Ayrton a fost lumina călăuzitoare atunci când Lewis își croia drum în primele sale zile din cursele cu motor.

Ai simțit de-a lungul timpului că există un pilot care se apropie de talentul lui Ayrton? Care a fost acela?

Da, absolut. Cred că Jim Clark avea un asemenea talent, fără toată drama și intensitatea care îl însoțeau pe Ayrton. Ei pur și simplu își vedeau de treabă și îi uimeau pe toți în maniere foarte diferite.

Cred că și Gilles (n.r. - Villeneuve) avea același talent, dar rareori a avut mașina potrivită pentru a putea să și-l pună în valoare. Mai ales în fața celor care au fost păcăliți să creadă că uneori era o piatră de moară, deoarece a trebuit să forțeze multe dintre mașinile sale necompetitive să facă ceea ce voia el.

Am văzut la Michael Schumacher, Lewis și Max Verstappen acea abilitate din altă lume de a stoarce viteza dintr-o mașină într-un tur de calificări hipnotizant.

Putem discuta la modul serios despre <cel mai bun pilot din Formula 1>? Sau fiecare eră a avut piloții săi de top și nu e corect să-I comparăm între ei?

Nu și nu. Am avut această discuție, literalmente în prima zi aici la Imola, cu prietenul meu Emanuele Pirro (n.r. – fost pilot de Formula 1), care a investigat recent stilurile de pilotaj de-a lungul timpului. Am ajuns amândoi la concluzia că nu numai că este imposibil să faci comparații valide, dar ar fi și extrem de nedrept.

Cum s-ar descurca Nuvolari într-un Ferrari SF-24? Jim Clark într-un Mercedes W15? Hamilton într-un Alfa Romeo P3? Verstappen într-un Maserati 250F? Ar putea suna fascinant, dar este, de asemenea, irelevant. Totul este al timpului său.

În anii '30 și chiar și în anii '70 și, posibil, în anii '80, moartea a fost un spectru constant, până la punctul în care a fost acceptată ca parte a jocului. Concurenții de astăzi ar fi îngroziți de nivelurile de "siguranță" din trecut, pur și simplu pentru că am învățat mult mai mult în anii recenți.

Ceea ce au demonstrat cu adevărat morțile, <în direct la televiziune>, lui Roland și Ayrton în epoca modernă de <divertisment> a F1, începând cu anii '90, este că astfel de lucruri nu mai sunt acceptabile pentru un public care are o aversiune față de risc și care dezaprobă dreptul altora de a-și risca viața pentru a-și urma pasiunea.

Desigur, fiecare dintre noi poate avea opiniile sale individuale și au existat diverse încercări academice nobile de a trage concluzii definitive, dar niciuna dintre ele nu rezistă la o examinare atentă. Pur și simplu nu este posibil, iar toate opiniile sunt în mod necesar subiective. Dar asta nu împiedică faptul că este distractiv să le <discutăm> cu alți entuziaști (n.r. – ai Formulei 1).

---

Adaugă iAMsport.ro ca sursă preferată în Google